Diferența dintre atribut și adjectiv constă în rolul lor gramatical, tipul de cuvinte pe care le pot reprezenta și modul în care contribuie la structurarea și semnificația unei propoziții. În timp ce adjectivul este o parte de vorbire care descrie calitățile sau caracteristicile unui substantiv, atributul este o funcție sintactică pe care o poate îndeplini un adjectiv, dar și alte părți de vorbire. Astfel, adjectivul este o categorie lexicală, în timp ce atributul este o funcție gramaticală, o relație prin care un cuvânt (adjectiv, substantiv, pronume etc.) completează și descrie un alt cuvânt, de regulă un substantiv, în propoziție.

1. Definirea și rolul gramatical

• Adjectivul este o parte de vorbire flexibilă, utilizată pentru a exprima trăsăturile, stările, dimensiunile, culorile, apartenențele și alte caracteristici calitative sau cantitative ale substantivului la care se referă. Adjectivul se acordă în gen, număr și caz cu substantivul determinat, fiind folosit pentru a furniza informații descriptive despre acesta, cum ar fi în enunțul „câinele mare” sau „floarea galbenă”. Adjectivul este, așadar, un cuvânt de sine stătător, clasificat după funcția sa lexicală de a descrie sau califica substantive.
• Atributul, în schimb, este o funcție sintactică și nu este limitat la o singură parte de vorbire; orice cuvânt care îndeplinește rolul de a preciza o trăsătură a unui substantiv poate deveni atribut. Atributul este partea secundară de propoziție care determină un substantiv, adăugând informații descriptive suplimentare, dar acesta poate fi exprimat prin adjective, substantive, pronume, numerale, adverbe sau chiar prin locuțiuni și propoziții. În exemplul „câinele cel mare” atributul este exprimat prin adjectivul „mare”, iar în „mâna doctorului” atributul este exprimat prin substantivul „doctorului”.

2. Tipurile și variațiile de formă

• Adjectivele pot fi de mai multe tipuri, inclusiv calificative (ce exprimă o calitate - „frumos”), de relație (ce exprimă apartenența - „matern”), posesive (ce indică o relație de posesie - „meu”) sau demonstrative (care arată poziția în spațiu sau timp - „acesta”). Adjectivele sunt flexibile, având grade de comparație (pozitiv, comparativ, superlativ), cu excepția celor de relație. De exemplu, „frumos” poate deveni „mai frumos” (comparativ) și „cel mai frumos” (superlativ), însă „european” nu poate fi utilizat în grade de comparație, întrucât desemnează o apartenență statică.
• Atributele pot lua forme diverse, întrucât pot fi exprimate prin mai multe părți de vorbire, nu doar prin adjective. În funcție de construcția lor, atributele se împart în:
  • Atribut adjectival – exprimat printr-un adjectiv, cum este în „copilul vesel”.
  • Atribut substantival – exprimat printr-un substantiv în cazul genitiv sau dativ („mașina vecinului”) sau printr-un substantiv cu prepoziție („fata din sat”).
  • Atribut pronominal – exprimat printr-un pronume posesiv („prietenul meu”).
  • Atribut adverbial – exprimat printr-un adverb („călătoria de ieri”).
  • Atribut numeral – exprimat printr-un numeral („cei trei frați”).
  • Atribut propozițional – o propoziție întreagă care completează un substantiv („băiatul care a câștigat concursul”).

3. Acordul și flexibilitatea

• Adjectivul trebuie să se acorde în gen, număr și caz cu substantivul pe care îl descrie. De exemplu, „băiat deștept” devine „fată deșteaptă” în funcție de gen, „fete deștepte” la plural și „fetei deștepte” la cazul dativ. Această regulă de acord este obligatorie pentru a exprima corect relația dintre adjectiv și substantivul determinat.
• Atributul nu necesită acord în toate formele sale, ci doar atunci când este exprimat printr-un adjectiv, participiu sau pronume care se acordă în mod natural cu substantivul determinat. În cazurile în care atributul este exprimat printr-un substantiv, un adverb, un numeral sau o propoziție, acordul nu este necesar. De exemplu, în construcția „fata din oraș” nu există acord între atributul „din oraș” și „fată”, spre deosebire de construcția „fata frumoasă”, unde „frumoasă” se acordă cu „fată”.

4. Funcția și poziția în propoziție

• Adjectivul are întotdeauna rolul de a descrie un substantiv și apare, de regulă, lângă acesta, în poziția de atribut sau nume predicativ. Atunci când funcționează ca atribut, adjectivul este așezat înainte sau după substantiv, cum ar fi în „copil blând” sau „blând copil”. În funcția de nume predicativ, adjectivul apare într-o propoziție de tipul „copilul este blând”.
• Atributul are o poziție mai flexibilă, putând apărea fie imediat lângă substantivul determinat (în cazul atributului adjectival), fie mai departe, separat prin prepoziții sau propoziții (în cazul atributului propozițional). Atributul este considerat o parte secundară de propoziție și poate apărea în diverse structuri sintactice, ca în exemplele: „cărțile de istorie” (atribut prepozițional) și „fata care cântă frumos” (atribut propozițional).

5. Rolul în construcția frazei și în semantica enunțului

• Adjectivul contribuie la clarificarea semnificației unui substantiv, adăugând informații despre trăsături specifice ale obiectului, persoanei sau conceptului descris. Adjectivele îmbunătățesc descrierea și oferă detalii vizuale, emoționale sau funcționale. De exemplu, în expresia „mașina roșie”, adjectivul „roșie” nu doar precizează culoarea, ci poate sugera și o preferință a vorbitorului sau o particularitate de recunoaștere.
• Atributul este esențial pentru adăugarea detaliilor suplimentare în frază, fiind capabil să exprime mai mult decât simple trăsături fizice, așa cum face adjectivul. Un atribut poate descrie originea, apartenența, localizarea, funcția sau relația unui substantiv. De exemplu, în „mașina lui Ion” atributul exprimă posesiunea, iar în „cartea de pe masă”, atributul indică localizarea. Astfel, atributul are un rol semantic complex, oferind informații detaliate și variate despre relațiile substantivului determinat.

6. Utilizarea în exprimare literară și stilistică

• Adjectivul este des folosit în limbajul literar pentru a conferi expresivitate și pentru a descrie caracteristicile personajelor, peisajelor sau stărilor emoționale. În poezie și proză, adjectivele joacă un rol important în construirea imaginilor și în transmiterea emoțiilor. De exemplu, „cerul întunecat” sau „privirea blândă” folosesc adjective pentru a crea o anumită atmosferă și a sugera anumite trăiri sau senzații.
• Atributul, fiind o funcție gramaticală, poate fi folosit în structuri mai complexe și flexibile, contribuind la detalierea contextului narativ. Atributele permite exprimarea unor descrieri mai nuanțate și pot include construcții mai ample, ca în „clădirea de la marginea orașului, părăsită de mult timp” – aici, atributul oferă atât detalii de locație („de la marginea orașului”), cât și o stare („părăsită de mult timp”). Astfel, atributul este esențial în construcțiile stilistice complexe și permite o descriere profundă a contextului sau a caracteristicilor unui element din enunț.

Diferența între adjectiv și atribut este una de natură funcțională și structurală. Adjectivul este o parte de vorbire cu rol descriptiv, folosit pentru a caracteriza un substantiv prin trăsături fizice, emoționale sau funcționale și se acordă cu acesta în gen, număr și caz. În schimb, atributul este o funcție sintactică care poate fi îndeplinită de diverse părți de vorbire, inclusiv de adjective, și are rolul de a completa semnificația substantivului prin informații suplimentare despre caracteristicile, apartenența sau localizarea acestuia. În timp ce adjectivele contribuie la exprimarea calităților, atributele pot aduce o varietate de informații despre relațiile unui substantiv, făcându-le indispensabile în construcția frazelor complexe și în detalierea semnificațiilor din enunț.