Sufixele diminutive sunt sufixe care sunt adăugate la sfârșitul unui cuvânt pentru a indica o formă mai mică, mai puțină sau mai adorabilă a obiectului sau a persoanei despre care se vorbește. Ele sunt folosite adesea pentru a exprima afecțiune, familiaritate sau pentru a crea o atitudine mai blândă față de subiect.

În limba română, sufixele diminutive pot fi adăugate la substantive, adjective sau pronume pentru a forma cuvinte noi cu înțelesul de "versiune mai mică" sau "variantă adorabilă" a cuvântului de bază. Aceste sufixe pot varia în funcție de genul și numărul cuvântului la care sunt aplicate.

Iată câteva exemple de sufixe diminutive în limba română:

1. -uț:
   • Cățeluț (de la cățel)
   • Floricele (de la floare)
   • Puișor (de la pui)
   • Copilaș (de la copil)
2. -ică, -ic, -icăl:
   • Casărică (de la casă)
   • Băiețic (de la băiat)
   • Cărăbușicăl (de la cărăbuș)
   • Lunărică (de la lună)
3. -el, -eț, -uleț:
   • Iepurașel (de la iepure)
   • Mărgeleț (de la mărgea)
   • Pătlăgele (de la pătlagină)
   • Fetișculeț (de la fetișcă)

Aceste sufixe diminutive adaugă un aer de intimitate și afecțiune în vorbire, sugerând că obiectul sau persoana menționată este de dimensiuni mici, adorabilă sau că este tratată cu tandrețe. Utilizarea acestor sufixe poate varia în funcție de context și de relația între vorbitor și subiect.