Efectul fotoelectric extern a fost descoperit de fizicianul german Heinrich Hertz în anul 1887. El a observat că atunci când lumina cade pe o suprafață metalică, electronii din acea suprafață sunt emiși, cu condiția ca energia luminii să fie suficient de mare pentru a putea depăși forța de legătură electrică a electronilor cu atomii metalului. Acest fenomen a fost denumit mai târziu "efectul fotoelectric extern" și este considerat una dintre cele mai importante descoperiri din domeniul fizicii cuantice.
Însă, puțini știu că, în anul 1905, fizicianul Albert Einstein a prezentat o teorie a efectului fotoelectric extern, devenind astfel primul om care a explicat corect acest fenomen. Teoria lui Einstein a fost revoluționară la acea vreme, deoarece aceasta punea bazele cuantelor de lumină - fotonii - care se comportau ca niște particule de masă zero ce transportau cantități discrete de energie.
Această descoperire a lui Einstein a jucat un rol crucial în dezvoltarea fizicii cuantice, ceea ce i-a adus acestuia Premiul Nobel pentru Fizică în anul 1921. În plus, teoria sa a deschis calea pentru alte descoperiri importante în domeniul fizicii, cum ar fi teoria relativității, măsurarea cuantelor de lumină și dezvoltarea tehnologiei bazate pe semiconductori.
În concluzie, descoperirea efectului fotoelectric extern este atribuită, în mod incorect, lui Heinrich Hertz, însă este acceptat faptul că teoria lui Einstein a oferit o explicație mai complexă și mai precisă a acestui fenomen. Astfel, putem spune că, deși Einstein nu a fost primul care a observat acest efect, el este cel care l-a descifrat și l-a explicat cu ajutorul teoriei cuantelor de lumină.