Diferența dintre cârtiță și orbete constă în taxonomia, habitatul, caracteristicile anatomice și modul de viață al fiecărei specii. Deși ambele sunt animale subterane, adaptate la viața în sol, cârtițele și orbetele aparțin unor familii și genuri diferite, iar fiecare dintre ele a dezvoltat trăsături unice pentru a supraviețui și a se hrăni în medii subterane.
Cârtița face parte din ordinul Eulipotyphla, familia Talpidae și genul Talpa. Cârtițele sunt întâlnite în Europa, Asia și America de Nord, cu specii distincte adaptate la medii variate, de la câmpiile fertile până la zonele de deal și pădure. În România, cea mai comună specie este cârtița europeană (Talpa europaea), cunoscută pentru activitatea sa de săpat galerii subterane.
Orbetele, pe de altă parte, aparține familiei Spalacidae și genului Spalax. Orbetele sunt întâlniți în special în Europa de Est și în părți din Orientul Mijlociu, iar în România este frecvent întâlnită specia Spalax leucodon. Spre deosebire de cârtiță, orbetele este mai puțin răspândit și preferă solurile moi din zonele de câmpie și dealuri.
Cârtița este un mamifer de dimensiuni mici, cu corpul cilindric, acoperit de o blană fină și densă, de culoare neagră sau gri închis, adaptată pentru a nu se încurca în galeriile subterane. Cârtița are labe anterioare foarte dezvoltate, orientate lateral și prevăzute cu gheare puternice, care o ajută să sape rapid. Capul este mic și ascuțit, cu ochi foarte mici și acoperiți parțial de piele, deoarece cârtița nu are nevoie de vedere în tunelurile subterane. Ea are, însă, un simț al mirosului și al auzului foarte bine dezvoltate, care îi permit să identifice prada și să navigheze în galeriile întunecoase.
Orbetele are o constituție robustă, dar mai masivă decât cârtița, cu o lungime care poate ajunge până la 30 de centimetri. Blana sa este de obicei mai deschisă la culoare, variind de la gri la maro. Spre deosebire de cârtiță, orbetele nu are ochi funcționali, aceștia fiind acoperiți complet de piele, o adaptare specifică pentru viața subterană. Labele anterioare ale orbetelelor sunt mai mici și mai puțin specializate pentru săpat, iar acesta își folosește mai degrabă dinții incisivi mari și puternici pentru a disloca pământul, o adaptare unică printre mamiferele subterane.
Cârtița sapă folosindu-și labele puternice, care acționează ca un fel de lopățele, aruncând pământul în lateral și în spate, formând astfel galeriile. Tunelele construite de cârtițe sunt, de obicei, rețele complexe cu galerii principale și secundare, unde își stochează hrana, își fac cuiburi și își îndeplinesc activitățile de zi cu zi. Activitatea de săpat a cârtiței produce mici ridicături de pământ, cunoscute sub numele de „mușuroaie”, vizibile la suprafață, care indică prezența cârtiței în sol.
Orbetele, în schimb, folosește dinții săi frontali pentru a disloca solul și își împinge capul și corpul pentru a săpa tunelele. Orbetele creează galerii mai simple decât cârtițele și preferă solurile moi, care pot fi ușor dislocate cu ajutorul dinților puternici. Galeriile construite de orbete nu sunt la fel de complexe ca cele ale cârtiței și sunt folosite mai mult pentru hrană și adăpost decât pentru stocare sau explorare. Orbetele produce movile mai mari și mai rotunjite decât cârtița, iar aceste movile au o structură specifică, deoarece pământul este împins de către animal din interiorul galeriei.
Cârtița este un animal insectivor, care se hrănește în principal cu larve, râme, insecte și, ocazional, mici vertebrate. Galeriile sale subterane sunt adevărate „capcane” pentru pradă, deoarece insectele și râmele căzute în aceste tunele devin o sursă facilă de hrană pentru cârtiță. Cârtița are un metabolism foarte rapid și necesită hrană constantă, iar galeriile sale sunt organizate astfel încât să acopere o suprafață mare pentru a facilita accesul la hrană.
Orbetele, în schimb, este erbivor și se hrănește cu rădăcini, tuberculi, semințe și alte părți subterane ale plantelor. Această dietă specifică îi determină pe orbete să separe secțiuni din galeriile sale pentru stocarea hranei. De asemenea, orbetele își sapă galeriile mai aproape de suprafață, în căutarea rădăcinilor plantelor, pe care le consumă. Spre deosebire de cârtiță, care este carnivoră, orbetele este adaptat să găsească și să stocheze vegetație, iar dinții săi incisivi puternici sunt ideali pentru tăierea și transportul rădăcinilor în adăpost.
Cârtița are simțuri extrem de dezvoltate pentru viața subterană, în special simțul tactil, mirosul și auzul. Mustățile sale sensibile, numite vibrize, îi permit să detecteze mișcările din sol și să localizeze prada, iar mirosul puternic o ajută să se orienteze în rețeaua complexă de galerii. Deși vederea este slab dezvoltată, cârtița compensează prin simțuri adaptate la mediul subteran.
Orbetele, în schimb, este complet orb și nu se bazează pe vedere. Simțul său tactil și mirosul sunt foarte bine dezvoltate, ajutându-l să identifice hrana și să se orienteze în tunelurile subterane. Orbetele are, de asemenea, simțul vibrațiilor din sol, o adaptare care îi permite să simtă pericolele și să evite prădătorii. Orbetele folosește sunete și vibrații pentru a comunica cu alți membri ai speciei, având o capacitate unică de a emite sunete joase, care se propagă prin pământ.
Cârtița joacă un rol important în aerisirea și fertilizarea solului. Activitatea de săpat și rețeaua complexă de galerii favorizează pătrunderea aerului în sol și distribuirea nutrienților, contribuind la sănătatea ecosistemului. Deși cârtițele pot afecta grădinile și terenurile cultivate, ele sunt, în general, benefice pentru solul natural, deoarece îmbunătățesc structura și fertilitatea acestuia prin amestecarea și reînnoirea pământului.
Orbetele poate avea un impact mai negativ asupra terenurilor agricole, deoarece consumă rădăcinile și tuberculii plantelor, cauzând daune culturilor. Spre deosebire de cârtiță, orbetele este văzut mai des ca un dăunător agricol, deoarece preferințele sale alimentare pentru vegetația subterană pot afecta recoltele. Totuși, orbetele contribuie și el la aerisirea solului prin activitatea sa de săpat, chiar dacă impactul său benefic este mai puțin semnificativ decât în cazul cârtiței.
Cârtița este, în general, un animal solitar și teritorial, fiecare individ având propriul teritoriu de galerii pe care îl apără. Reproducerea are loc de obicei primăvara, iar femelele nasc pui vii, care sunt dependenți de îngrijire maternă până devin capabili să sape singuri. Cârtițele au un ciclu de reproducere destul de scurt, iar puii cresc rapid pentru a se putea adapta vieții subterane.
Orbetele, în schimb, poate forma colonii mici și are un comportament mai social decât cârtița. Totuși, interacțiunile sunt rare și se limitează la sezonul de împerechere. Reproducerea orbetelelor are loc, de asemenea, primăvara, iar femelele nasc mai puțini pui decât cârtițele. Puii sunt îngrijiți de femele până când devin independenți, iar teritoriile ocupate de orbete sunt mai extinse decât cele ale cârtițelor.
Diferențele dintre cârtiță și orbete sunt evidente în taxonomie, adaptările fizice, metodele de săpare și preferințele alimentare. Cârtița este un mamifer mic, insectivor, cu labe anterioare adaptate săpatului, care joacă un rol important în aerisirea și fertilizarea solului. Orbetele, un animal mai mare și complet orb, este erbivor și își sapă galeriile cu ajutorul incisivilor puternici, având un impact mai mare asupra terenurilor agricole din cauza consumului de rădăcini și tuberculi. Ambele specii sunt special adaptate pentru viața subterană, dar fiecare contribuie în mod diferit la ecosistem, reflectând complexitatea adaptărilor evolutive pentru mediul subteran.
