Cucuveaua și bufnița sunt două păsări din ordinul Strigiformes, recunoscute pentru activitatea lor nocturnă și capacitatea excelentă de a vâna în întuneric. Deși sunt adesea confundate, aceste păsări aparțin unor specii și familii diferite, având trăsături fizice, comportamentale și ecologice distincte. În general, cucuveaua este o specie specifică din familia Strigidae, în timp ce bufnița este un termen mai larg care poate desemna mai multe specii din același ordin, însă cele două păsări sunt diferite în ceea ce privește mărimea, aspectul fizic, habitatul și vocalizarea.

1. Clasificarea și taxonomia

• Cucuveaua (Athene noctua), cunoscută și sub numele de ciuvică sau striga, este o specie de pasăre din familia Strigidae, fiind una dintre cele mai mici bufnițe europene. Cucuveaua este o pasăre mică și răspândită în multe regiuni din Europa, Asia și Africa de Nord. Deși este considerată o bufniță, denumirea populară „cucuvea” este specifică acestei specii și subliniază trăsăturile sale caracteristice.
• Bufnița este un termen general care se referă la păsările din familiile Strigidae și Tytonidae, cele două mari familii de bufnițe. În familia Strigidae, găsim specii precum bufnița polară (Bubo scandiacus) sau bufnița mare cu urechi (Bubo bubo). În familia Tytonidae, cel mai cunoscut reprezentant este bufnița-de-hambar (Tyto alba). Bufnițele sunt, în general, păsări de pradă nocturne, răspândite în întreaga lume, și există multe specii distincte, variind în dimensiune și comportament.

2. Dimensiunea și aspectul fizic

• Cucuveaua este mult mai mică în comparație cu alte bufnițe. Are o lungime de aproximativ 20-25 cm și o anvergură a aripilor de 50-60 cm, cântărind între 150 și 200 de grame. Corpul cucuvelei este compact, cu aripi scurte și late, adaptate pentru zborul rapid și manevrabil. Are un cap rotund, fără ciufuri (acele "urechi" din pene pe care unele bufnițe le au), și ochi mari, galbeni, foarte expresivi.
• Bufnițele, în funcție de specie, pot varia semnificativ în dimensiune. De exemplu, bufnița mare cu urechi (Bubo bubo) poate atinge o lungime de până la 70 cm și o anvergură a aripilor de 160-180 cm, fiind una dintre cele mai mari bufnițe. Bufnița polară este, de asemenea, o bufniță de dimensiuni mari, în timp ce bufnița-de-hambar este mai mică, având dimensiuni comparabile cu cele ale cucuvelei, dar este distinctivă prin forma feței și penajul albicios. Bufnițele mari au adesea capul rotund cu ciufuri de pene care seamănă cu urechile, un trunchi puternic și gheare mari.

3. Penaj și colorit

• Cucuveaua are un penaj brun-cenușiu, cu pete albe pe partea superioară a corpului și dungi fine pe partea inferioară. Coloritul său o ajută să se camufleze foarte bine în mediul său, în special pe soluri nisipoase, pământuri deschise sau în peisaje de savană și câmpii. De asemenea, penajul său este moale și adaptat pentru zborul silențios, esențial pentru vânătoarea nocturnă.
• Bufnițele, în funcție de specie, pot avea o varietate de culori. Bufnița-de-hambar are un penaj distinctiv alb-gălbui pe față, în formă de inimă, cu aripi și spate în nuanțe de portocaliu și gri. Bufnițele mari, cum ar fi bufnița mare cu urechi, au un penaj maroniu sau gri-maron cu pete negre, iar unele specii pot avea dungi sau pete albe care le ajută să se camufleze în habitatele lor forestiere. În general, penajul bufnițelor este adaptat pentru camuflaj în mediul lor natural și pentru a permite un zbor silențios.

4. Vocalizarea și comunicarea

• Cucuveaua este cunoscută pentru sunetul său distinctiv, un țipăt strident și prelung, care este adesea auzit noaptea. Vocalizarea cucuvelei este de obicei percepută ca un "cucuiet" sau un sunet scurt și repetitiv, care poate varia ca intensitate. Aceste sunete sunt utilizate pentru a marca teritoriul sau pentru a comunica cu alți membri ai speciei. Cucuvelele pot deveni foarte vocale în sezonul de împerechere, când folosesc sunetele pentru a atrage perechea.
• Bufnițele, în funcție de specie, produc o gamă variată de sunete. Cele mai multe bufnițe sunt cunoscute pentru "huhurez" (hoo-hoo), un sunet profund și răsunător. Bufnița mare cu urechi produce un sunet de "huuuu-huuu" adânc, în timp ce bufnița-de-hambar scoate un țipăt ascuțit și strident, mult diferit de sunetele bufnițelor obișnuite. Bufnițele folosesc aceste vocalizări pentru a comunica între ele, pentru a-și marca teritoriul sau pentru a semnala prădătorii.

5. Comportament și stil de vânătoare

• Cucuveaua este o pasăre de pradă nocturnă, dar poate fi activă și în amurg sau chiar ziua. Este adaptată pentru vânătoarea la nivelul solului, fiind extrem de eficientă în prinderea rozătoarelor mici, insectelor și altor nevertebrate. Cucuveaua folosește un zbor scurt și precis pentru a surprinde prada, preferând zonele deschise precum câmpiile, marginile pădurilor și livezile.
• Bufnițele, de asemenea, sunt în mare parte nocturne, dar comportamentul lor de vânătoare depinde de specie. Bufnițele mari, cum ar fi bufnița mare cu urechi, sunt vânători puternici și prădători oportuniști, capabili să vâneze prăzi mai mari, precum iepurii sau chiar alte păsări. Ele preferă să vâneze în zbor, planând silențios asupra prăzii și atacând cu ghearele puternice. Bufnițele sunt extrem de bine adaptate pentru vânătoarea în întuneric, având auz excelent și vedere excepțională.

6. Habitat și distribuție

• Cucuveaua este larg răspândită în Europa, Asia și Africa de Nord și preferă habitate deschise sau semi-deschise, cum ar fi câmpii, livezi, sate și margini de păduri. Cucuvelele se adaptează bine și la medii antropizate, fiind adesea întâlnite în apropierea zonelor rurale și agricole, unde prind rozătoare sau insecte care trăiesc în apropierea omului.
• Bufnițele, în funcție de specie, ocupă o gamă largă de habitate. Bufnița mare cu urechi și alte bufnițe de dimensiuni mari preferă pădurile dense, dar pot fi întâlnite și în regiunile montane sau stâncoase. În schimb, bufnița-de-hambar preferă zonele rurale, hambarele și clădirile vechi, unde poate găsi cu ușurință prada. Bufnițele sunt distribuite pe toate continentele, în afară de Antarctica, fiind capabile să se adapteze la diverse condiții de mediu.

7. Mitologie și simbolism

• Cucuveaua este adesea asociată în folclorul european cu prevestirea morții sau a nenorocirii. Sunetul său strident, auzit adesea noaptea, a inspirat multe superstiții, în special în regiunile rurale, unde cucuveaua este considerată un mesager al veștilor rele. Cu toate acestea, în unele culturi, cum ar fi Grecia antică, cucuveaua era asociată cu înțelepciunea, fiind un simbol al zeiței Atena.
• Bufnițele, în general, au o simbolistică variată. În multe culturi, bufnițele sunt văzute ca simboluri ale înțelepciunii și cunoașterii, dar și ca păzitori ai tărâmului morților. În mitologia greacă, bufnița era un simbol al zeiței Atena, protectoarea orașului Atena și a înțelepciunii. În schimb, în alte culturi, bufnițele sunt asociate cu misterul și magia, datorită activității lor nocturne și a abilității de a se deplasa fără sunet în întuneric.

Deși cucuveaua și bufnița sunt parte din același ordin (Strigiformes) și împărtășesc caracteristici comune, cum ar fi activitatea nocturnă și abilitățile de prădător, există diferențe clare între ele în ceea ce privește dimensiunea, aspectul, comportamentul și habitatul. Cucuveaua este o pasăre de dimensiuni mici, adaptată pentru a vâna în medii deschise, cu o vocalizare specifică și un simbolism adesea negativ. Bufnița, pe de altă parte, cuprinde multe specii, dintre care unele sunt mult mai mari și puternice, fiind adesea simboluri ale înțelepciunii și misterului în culturile umane.