În muzică, termenul "diatonus" se referă la un sistem de note muzicale care se bazează pe o succesiune de tonuri și semitonuri. Acest termen provine din limba greacă și înseamnă "doi tonuri", indicând faptul că diatonus este format dintr-o serie de 7 note, cu un interval de un ton între fiecare pereche de note, cu excepția ultimei, care are doar jumătate de ton între ea și notea anterioară.

Însă cine a descoperit acest sistem și a contribuit la evoluția muzicii într-un asemenea mod important? Interesant de menționat este că nu există o singură persoană care să poată fi creditată pentru descoperirea diatonus, ci mai degrabă o serie de contribuții, care de-a lungul timpului, au dus la evoluția și perfecționarea acestui sistem.

Primul pas în dezvoltarea sistemului diatonus poate fi atribuit grecilor antici, care au construit un sistem muzical bazat pe o succesiune de note ce constituiau 3 părți întregi ale unei corzi, cunoscute sub numele de "tetracord". Acestea au fost folosite pentru a stabili raporturile dintre note și pentru a crea armonie în muzică. Astfel, se poate spune că grecii au pavat drumul către crearea sistemului diatonus, prin studiul lor asupra proporțiilor și relațiilor matematice.

O altă contribuție importantă a fost adusă de către filozoful și matematicianul grec Pitagora, care a dezvoltat teoria armoniei sferelor. El a descoperit că raporturile dintre frecvențele diferitelor sunete sunt legate de numere întregi, iar aceste raporturi pot fi aplicate în dezvoltarea unui sistem muzical. Acest lucru a stat la baza sistemului muzical diatonus, în care raporturile între frecvențele notelor erau stabilite cu ajutorul proporțiilor și relațiilor matematice.

O altă contribuție importantă vine din partea lui Guido d'Arezzo, un călugăr și teoretician muzical italian din secolul al XI-lea, cunoscut pentru invenția notelor muzicale și a sistemului de notație muzicală pe care îl folosim și în prezent. El a introdus conceptul de "gamă" și a dezvoltat un sistem de notație muzicală bazat pe linii și spații, ceea ce a facilitat interpretarea și compunerea muzicii în mod standardizat.

Pe măsură ce secolul al XVI-lea a adus cu sine Renașterea și o creștere a schimburilor culturale, mai mulți teoreticieni și compozitori din Europa au contribuit la perfecționarea sistemului diatonus. Printre aceștia se numără teoreticienii Johannes Tinctoris și Heinrich Glarean, dar și compozitori precum Palestrina, care au dezvoltat tehnici de armonie și contrapunct folosind sistemul diatonus.

În concluzie, se poate spune că diatonus nu a fost descoperit de o singură persoană, ci mai degrabă a evoluat în timp, prin contribuțiile multiple ale grecilor antici, lui Pitagora, lui Guido d'Arezzo și a altor teoreticieni și compozitori din perioada Renașterii. Astfel, sistemul diatonus a devenit fundația muzicii pe care o cunoaștem și o iubim în prezent.