Povestea „Omul de zăpadă” de Hans Christian Andersen prezintă viața scurtă, dar plină de emoții, a unui om de zăpadă care prinde „viață” într-o curte acoperită de omăt. Plin de curiozitate, omul de zăpadă privește lumea din jur și se miră de lucrurile pe care nu le înțelege.
În special, este fascinat de soba din casă, de care află de la un câine bătrân. El nu înțelege de ce simte o atracție inexplicabilă către sobă, dar câinele îi explică faptul că aceasta oferă căldură, ceea ce pentru un om de zăpadă înseamnă sfârșitul.
Pe măsură ce zilele trec și soarele devine tot mai puternic, omul de zăpadă începe să se topească, iar dorința lui de a fi aproape de sobă devine realitate în cel mai trist mod posibil: el dispare complet.
Povestea subliniază trecerea inevitabilă a timpului și efemeritatea vieții, sugerând că unele dorințe pot fi periculoase, iar destinul nu poate fi schimbat. Tristețea finalului este compensată de frumusețea iernii și de magia inocenței.