1. [DEX '09] ZBUCIUMAT, -Ă, zbuciumați, -te, adj. 1. Frământat, tulburat; neliniștit, îngrijorat. 2. Agitat; tumultuos. – V. zbuciuma.
2. [MDA2] zbuciumat, ~ă a [At: CANTEMIR, I. I., 121 / Pl: ~ați, ~e / E: zbuciuma] 1 (D. oameni sau d. facultățile lor psihice și intelectuale) Care și-a pierdut liniștea Si: agitat2 (2), chinuit (3), consumat3 (2), frământat (5), neliniștit, tulburat2, tulbure, (pop) bătut (19), (înv) neodihnit, (îvr) nepăciuit, zbuciumelnic, zguduit (6), zdruncinat (6). 2 (D. viața oamenilor sau d. momente ale existenței lor) Plin de evenimente, de încercări, de greutăți etc. Si: agitat2 (4), tumultos. 3 (D. elemente ale naturii) Care se mișcă (sau este mișcat) cu putere într-o parte și într-alta Si: agitat2 (3), zbătut (29). 4 (Pex; d. ape curgătoare, torente etc.) Care curge repede, cu spume (izbindu-se de ceva) Si: învârtejit, învolburat, tumultuos (1), zbătut (30), (înv) zbuciumătură. 5 (D. oameni sau colectivități umane) Care se mișcă continuu, grăbit și agitat în jurul cuiva sau a ceva Si: agitat2 (1), animat (2), frământat (8), (înv) zbuciumeală.
3. [DEXI] zbuciumat, -ă adj. 1 (despre oameni) Care este frămîntat, tulburat; care este neliniștit, îngrijorat. Urgisita și zbuciumata lui soție (CR.). ◊ Ext. Se-ndreaptă spre țintirim, tăcut și cu sufletul zbuciumat (SADOV.). ♦ (despre viața oamenilor sau despre momente ale existenței lor) Care este plin de evenimente, de încercări, de greutăți. Compozitorul a avut o viață zbuciumată. 2 (despre elemente ale naturii) Care se mișcă sau este mișcat cu putere într-o parte și într-alta. Zbuciumații arbori par cufundați într-o tristă gîndire (PET.). ♦ Ext. (despre ape curgătoare, torente etc.) Care este agitat, învolburat, tumultuos. Suind pe firul apei zbuciumate... Să ne oprim pe creste cu brădet (LAB.). ◊ Fig. A scris o proză zbuciumată. • pl. -ți, -te. /v. zbuciuma.
4. [DLRLC] ZBUCIUMAT, -Ă, zbuciumați, -te, adj. 1. Frămîntat, tulburat; neliniștit, îngrijorat. Bardac trăgea nebun, își încorda brațele, cu vinele gîtului întinse peste măsură, cu privirile spăriate, cu inima zbuciumată. SADOVEANU, O. VII 362. Cea din Urmă noapte i-a fost lungă, zbuciumată, plină de gînduri și fără o clipă de somn. VLAHUȚĂ, O. A. 124. Urgisita și zbuciumata lui soție scosese acum pe tipsie și cloșca cu puii de aur, cea iriai de pe urmă a ei nădejde. CREANGĂ, P. 99. Și m-a lăsat amărît, zbuciumat și necăjit. ȘEZ. III 23. 2. Care este agitat, care se zbate; tumultos. Clara stătea acasă, senină și frumoasă, fără s-o atingă măcar ideea că la trei sute de metri de casa ei se clătina oceanul, se cumpăneau furtunile... în larguri zbuciumate. GALACTION, O. I 100.
5. [DLRM] ZBUCIUMAT, -Ă, zbuciumați, -te, adj. 1. Frămîntat, tulburat; neliniștit, îngrijorat. 2. Agitat; tumultuos. – V. zbuciuma.
6. [DEX '09] ZBUCIUMA, zbucium, vb. I 1. Refl. A se frământa sufletește; a se chinui. 2. Refl. și tranz. A (se) mișca cu neastâmpăr; a (se) agita cu violență. – Probabil din buciuma.
7. [MDA2] zbucima v vz zbuciuma
8. [MDA2] zbucina v vz zbuciuma
9. [MDA2] zbuciuma [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / V: (înv) ~cima, ~cina / S și: sb~ / Pzi: zbucium / E: z- + buciuma] 1-2 vtr (D. oameni) (A face să-și piardă sau) a-și pierde liniștea Si: a (se) agita (3-4), a (se) chinui (5, 10), a (se) consuma2 (3-4), a (se) frământa (16-17), a (se) neliniști, a (se) tulbura, a (se) zbate (18), (fig) a (se) zvârcoli (4), (rar) a (se) zdruncina (3-4), a se zgudui (3-4), (pop) a se bate (147), (îrg) a (se) ticăi, (înv) a se neodihni, a se nepăciui, a se volnici, (reg) a se cioșmoli (4), a se frăsui (1), a (se) marghioli, zoli (8). 3 vr A depune eforturi (1) mari (pentru atingerea unui anumit scop) Si: a se căzni1 (9), a se chinui (11), a se frământa (19), a se munci, a se necăji, a-și da osteneală, a se osteni, a se sfărâma, a se sili, a-și da silința, a se strădui, a se trudi, a se zbate (19), (îvp) a se nevoi, a se osteni, (pop) a se canoni (2-3), a se forța (2), a se sârgui, (înv) a se învălui, a se năsli, a se osârdnici, a se osârdui, a se volnici, (reg), a se zburda (3), a se verzoli. 4-5 vtr (Subiectul sau c. i. elemente ale naturii) A face (sau a produce) mișcări bruște, violente sau convulsive (de durere sau pentru a se elibera) Si: a se agita (2), a se frământa (17), a fremăta (2), a (se) perpeli, a (se) zvârcoli (1), (reg) a (se) vânzoli, a (se) zbate (6). 6 vt A răscoli din temelie Si: a conturba (1), a deranja (4).
10. [DEXI] zbucium s.n. 1 (Stare de) neliniște sufletească; frămîntare, îngrijorare, tulburare. Ne rămîne însă zbuciumul și regretul (E. LOV.). ♦ Activitate deosebită, intensă și chinuitoare (pentru a face ceva); chin, caznă, efort. Pe fețele tuturor... se putea citi zbuciumul zilei încă neîncheiate (CA. PETR.). 2 Mișcare (de oameni) continuă, grăbită, agitată și zgomotoasă, produsă în jurul cuiva sau a ceva; agitație, tumult, învălmășeală. Rar mi s-a întîmplat să văd atîta zbucium în jurul unui copil bolnav (GAL.). ♦ Mișcare puternică și zgomotoasă a elementelor naturii; clocot, freamăt. Se auzea numai... zbuciumul ploii în geam (CE. PETR.). • pl. -uri, -e. /de la zbuciuma, prin derivare regresivă.
11. [DEXI] zbuciuma vb. I. 1 refl. (despre oameni) A-și pierde liniștea, a se frămînta sufletește; a se zvîrcoli, a se chinui. Eu pot alege: Să tac ori să mă zbucium în deșert (LAB.). ◊ Fig. Se zbuciumă sărmana floare (GOGA). ♦ (refl., intr.) A depune eforturi deosebite, chinuitoare (pentru a face ceva); a se căzni, a se chinui. Ianco se zbuciumă să fugă (DAVID.). 2 refl., tr. A (se) mișca cu neastîmpăr (de durere sau pentru a scăpa, a se elibera), cu neliniște; a (se) agita, a se zbate. Otrăvitul se zbuciuma în convulsii (C. NEGR.). ◊ (refl.; despre elemente ale naturii) Vîntul se zbuciumă, izbindu-se puternic de ziduri. ◊ Fig. Meniri necunoscute se zbuciumă în mine (GAL.). ♦ (tr.) A răscoli din temelie, a deranja. Mii de brațe... zbuciumau natura (PER.). • prez.ind. zbucium. /z- + buciuma.
12. [DEX '98] ZBUCIUMA, zbucium, vb. I. 1. Refl. A se frământa sufletește; a se chinui. 2. Refl. și tranz. A (se) mișca cu neastâmpăr; a (se) agita cu violență. – Probabil din buciuma.
13. [DLRLC] ZBUCIUMA, zbucium, vb. I. Refl. 1. A fi într-o stare de neliniște sufletească, a, se frămînta, a se chinui. Ceasuri întregi de cînd se zbuciumă inspectorul comunal să-și sfîrșească discursul, pe care l-a ținut din ordin de sus. SP. POPESCU, M. G. 21. Oamenii, văzindu-le zbuciumîndu-se așa, au început care dincotro să le mîngîie. CREANGĂ, P. 175. Fără grijă, tu dormi bine, Eu mă zbucium, vai de mine. SEVASTOS, C. 156. 2. A se mișca cu neastîmpăr; a se agita eu violență, a se zbate, a se zvîrcoli. Inima ei aprinsă se zbuciuma în coșul pieptului, ca un porumbel ce bate din aripi. VLAHUȚĂ, O. A. 119. Unde-i mumă-ta? – De cînd ai venit se zbuciumă în piua în care-ai încuiat-o tu. EMINESCU, N. 9. Cînd mă zbuciumam să-mi scot picioarele, am auzit o detunătură, CONTEMPORANUL, III 828. Mări, omule, nu te zbuciuma așa, că-mi rupi coastele. ALECSANDRI, T. I 99. Durerile creșteau: Otrăvitul se zbuciuma în convulsii. NEGRUZZI, S. I 164. ◊ Tranz. (Poetic) Iar sub alun M-apuc să sun Din bucium. înalții munți, Din tălpi la frunți, Îi zbucium. MACEDONSKI, O. I 34. Vîntul zbuciuma frunzișul și, prin stînci, la cotituri, Fioros scotea-n durere muget cu-nzecite guri. COȘBUC, P. I 317.
14. [DLRM] ZBUCIUMA, zbucium, vb. I. 1. Refl. A se frămînta sufletește; a se chinui. 2. Refl. și tranz. A (se) mișca cu neastîmpăr; a (se) agita cu violență. – Din buciuma.
15. [Șăineanu, ed. VI] sbuciumà v. 1. a se sbate; 2. a (se) mișca cu violență; 3. a munci cu necaz. [Primitiv termen militar (cu sensul generalizat): a cânta tare din bucium, a face sgomot, a se agita].
16. [Scriban] 2) zbúcĭum (mă), a -á v. refl. (d. a bucĭuma cu prefixu z- [din lat. ex, ca și în zbor, scad], adică „a bucĭuma foarte tare, a da alarma”. Cp. cu scornesc). Mă agit, mă zbat, mă chinuĭesc, mă bălăbănesc: m’am zbucĭumat mult pîn’am reușit. V. trîmbițez.
17. [DOOM 3] zbucium s. n., pl. zbuciumuri
18. [DOOM 3] !zbuciuma (a se ~) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă zbucium, 3 se zbuciumă; conj. prez. 1 sg. să mă zbucium, 3 să se zbuciume; imper. 2 sg. afirm. zbuciumă-te; ger. zbuciumându-mă
19. [DOOM 2] zbuciuma (a ~) vb., ind. prez. 3 zbuciumă
20. [DER] ZBUCIUMA, zbucium, vb. I. ~ (din smîc, prin intermediul evoluției: smăcina > *sbăcina > *sbucina și încrucișare formală evidentă cu bucium1 [; sau din lat. bucināre; sau din bucium1, fără a-i putea însă explica semantismul] – din rom. provine ngr. μπουτσμω̃)
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL