Procesul fabricării celuloidului a fost descoperit de către inventatorul englez Alexander Parkes în anul 1856. Acesta a creat un material plastic revoluționar și a denumitul "Parkesine".
Deși celuloidul este acum asociat cu fabricarea filmelor pentru cinematografe, acesta a fost inițial creat ca o alternativă la fildeș pentru fabricarea obiectelor de lux și bijuteriilor. Parkes a utilizat nitroceluloza și acid acetic pentru a producere o substanță flexibilă care putea fi modelată în diverse forme și decorată în culori vii. Acest material a fost utilizat în special pentru a înlocui fildeșul în industria muzicală pentru fabricarea tastelor pentru pian și chitare.
Odată cu succesul celuloidului în producerea obiectelor de lux, Parkes a vândut brevetul său unei companii germane numite Celluloidfabrik AG. Aceștia au îmbunătățit procesul de fabricare a celuloidului și au dezvoltat noi metode de colorare, ceea ce a dus la creșterea popularității acestui material.
În 1870, celuloidul a început să fie folosit și în industria filmului. Frății Lumiere, inventatorii filmului, au folosit o peliculă din celuloid pentru a captura și proiecta primele filme cu mișcare. Deși existau și alte materiale disponibile pentru asemenea scopuri, celuloidul a devenit cel mai folosit material datorită flexibilității și ușurinței de a fi transformat în film.
Astfel, putem spune că celuloidul a fost descoperit de Alexander Parkes și dezvoltat de Celluloidfabrik AG, dar revoluționat de Frății Lumiere și alți inventatori ulterior. Deși în prezent celuloidul nu mai reprezintă o substanță utilizată în industria filmului, acesta a jucat un rol crucial în dezvoltarea și popularizarea filmului la nivel mondial.