Boala Parkinson a fost descoperită pentru prima dată în 1817 de către medicul englez James Parkinson. În acea perioadă, această afecțiune progresivă și degenerativă a sistemului nervos central afecta milioane de oameni în întreaga lume, însă nu exista înca o explicatie medicala pentru simptomele ei.

James Parkinson, născut în 1755, a fost medic, paleontolog și activist social. El și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în Londra, unde a și practicat medicina în comunitate. În ciuda faptului că avea doar o educație modestă, Parkinson a fost un cercetător și un autor prolific. A scris peste 20 de cărți și eseuri despre o varietate de subiecte, inclusiv despre medicină.

În 1817, Parkinson a publicat o monografie intitulată "An Essay on the Shaking Palsy" (Un eseu despre paralizia tremurătoare). În această lucrare, el a descris pentru prima dată simptomele și evoluția bolii, numind-o "paralizia tremurătoare".

În tratatul său, Parkinson a prezentat detaliile unui studiu de caz al șase pacienți din propria sa practică care prezentau simptome precum tremurul, rigiditatea musculară și probleme cu echilibrul și coordonarea mișcărilor. În plus, a descris și alte simptome neobișnuite, precum expresia facială rigidă, schimbările de comportament și tulburările de somn. Deși nu a înțeles cauza exactă a bolii, Parkinson a observat că aceste simptome erau evidente la pacienții săi pe măsură ce boala progresa și că avea o natură progresivă și ireversibilă.

Cu toate acestea, dezvoltarea și cercetarea asupra bolii Parkinson a fost mult timp întârziată, iar numele lui James Parkinson a fost uitat pentru o vreme. Abia în anii 1870, cercetătorul francez Jean-Martin Charcot a reintrodus tratatul lui Parkinson și a adus boala în atenția comunității medicale. El a fost și cel care a introdus termenul de "boala Parkinson" pentru a descrie afecțiunea.

După descoperirea lui Charcot, cercetările și descoperirile în legătură cu boala Parkinson au fost în plină dezvoltare. În anii 1900, neurologul austriac Konstantin Tretiakov a identificat legătura între deteriorarea celulelor nervoase din creier și simptomele bolii. Mai târziu, în 1957, neurochimistul britanic Oliver Sacks a descoperit că nivelul de dopamină, un neurotransmițător important pentru controlul mișcărilor, este mai scăzut la pacienții cu Parkinson.

De atunci, au fost făcute progrese semnificative în înțelegerea și tratamentul bolii Parkinson. S-a descoperit că factori genetici, precum și expunerea la substanțe toxice, pot juca un rol în dezvoltarea bolii. Au fost dezvoltate mai multe medicamente care pot controla simptomele și pot încetini evoluția bolii. În prezent, cercetările continuă, iar speranțele sunt mari în descoperirea unui tratament care să vindece boala Parkinson.

Deși James Parkinson nu a putut înțelege complet această boală și cauza ei, descoperirea lui a fost un pas important în înțelegerea și tratarea acestei afecțiuni grave. Astăzi, el este considerat pionierul în studiul bolii Parkinson și memoria lui rămâne vie prin tratamentul și îngrijirea pacienților care suferă de această boală.