1. [MDA2] obiectare sf [At: CADE / P: o-biec~ / Pl: ~tări / E: obiecta] 1 Imputare. 2 Obiecție.
2. [CADE] *OBIECTARE sf. 1 Faptul de a obiecta ¶ 2 Obiecțiune.
3. [DN] OBIECTARE s.f. Acțiunea de a obiecta și rezultatul ei; obiecție. [< obiecta].
4. [DEX '09] OBIECTA, obiectez, vb. I. Tranz. A face o obiecție; a arăta argumentele pentru care se contestă ceea ce susține altcineva; a contesta, a invoca motive, a găsi pricină. – Din obiecție.
5. [MDA2] obiecta vt [At: DDRF / P: o-biec-ta / Pzi: ~tez / E: obiecție] 1 A face o obiecție. 2 (Pex; rar) A reproșa.
6. [CADE] *OBIECTA (-tez) vb. tr. 1 A găsi, a arăta cuvintele, a invoca motivele, pricinile pentru care se contestă, nu se admite, se refuză ceea ce susține, ce pretinde altul, a întîmpina: Eliad a declinat (n’a primit), obiectînd că era singurul susțiitor al numeroasei sale familii (I.-GH.); ar fi multe de obiectat, ar fi multe de zis împotrivă ¶ 2 A reproșa, a imputa, a găsi pricină [fr. objecter].
7. [DLRLC] OBIECTA, obiectez, vb. I. Tranz. A face o obiecție, a arăta argumentele pentru care se contestă ceea ce susține altcineva; a contesta, a invoca motive, a găsi pricină. – Pronunțat: -bi-ec-.
8. [DN] OBIECTA vb. I. tr. A ridica o obiecție; a spune ceva contrar; a contesta. [Pron. o-biec-. / < lat. obiectare, cf. fr. objecter].
9. [MDN '00] OBIECTA vb. tr. a aduce o obiecție; a spune ceva contrar; a contesta. (< fr. objecter, lat. obiectare)
10. [Șăineanu, ed. VI] obiectà v. 1. a opune ca obiecțiune: a obiecta motive bune; 2. a imputa: a obiecta cuiva mișelia sa.
11. [Scriban] *obĭectéz v. tr. (lat. ob-jectare, d. ob-jicere, ob-jectum. V. ob-ĭect). Ripostez cu vorba, opun o vorbă: aŭ admis fără să obĭecteze ceva.
12. [DOOM 3] obiecta (a ~) (desp. -biec-) vb., ind. prez. 1 sg. obiectez, 3 obiectează; conj. prez. 1 sg. să obiectez, 3 să obiecteze
13. [DOOM 2] obiecta (a ~) (-biec-) vb., ind. prez. 3 obiectează
14. [IVO-III] obiectez.
15. [DLR - tomul X] OBIECTARE s. f. Faptul de a obiecta; obiecție. cf. CADE. – v. obiecta.
16. [DLR - tomul X] OBIECTA vb. I. Tranz. A face o obiecție; a găsi pricină. cf. DDRF, BARCIANU, ALEXI, W., IORDAN, L. R. A. 236. Rizo a obiectat că o asemenea măsură ar ridica împotriva lui toată populația țărilor românești. OȚETEA, T. v. 180. Felix nu îndrăzni să obiecteze nimic. CĂLINESCU, E. O. I, 75. ♦ p. ext. (Rar) A reproșa, a imputa. cf. ȘĂINEANU, CADE. – Pronunțat: -bi-ec-ta și -biec-ta. – prez. ind.: obiectez. – De la obiecție.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL