1. [MDA2] hărățire sf [At: MDA ms / Pl: ~ri / E: hărăți] 1 (Înv; d. două armate dușmane) Angajare într-o bătălie, prin hărțuire Si: (înv) hărățit1 (1). 2 (Reg) Asmuțire a unui câine prin amenințări Si: (înv) hărățit1 (2).
2. [DEX '09] HĂRĂȚI, hărățesc, vb. IV. 1. Tranz. (Reg.) A ațâța, a întărâta (un câine). 2. Refl. recipr. (Înv.; despre două armate dușmane) A se hărțui. – Et. nec.
3. [MDA2] hărăți [At: M. COSTIN, ap. LET. I, 239/22 / V: ~zi / Pzi: ~țesc / E: ns cf mg herécelni] 1 vrr (Înv; d. armate dușmane) A se angaja la luptă, hărțuindu-se. 2 vt (Reg) A asmuți un câine prin amenințări. 3-4 vtrr (Îe) A (se) ~ pe (cu) cineva A nu(-și) da pace (cuiva sau) unul altuia.
4. [MDA2] hărăzi2 vtrr vz hărăți
5. [CADE] HĂRĂȚI (-ățesc) I. vb. tr. Bucov. Mold. A întărîta, a asmuța, a zădărî: eu am patima mîniei, cînd mă hărățește cineva (SB.); fetele îi hărățîeau fără leac de grijă (GN.). II. vb. refl. A se încăiera, a se lua la harță [comp. harță].
6. [DEX '96] HĂRĂȚI, hărățesc, vb. IV. 1. Tranz. (Reg.) A ațâța, a întărâta, a zădărî (un câine). 2. Refl. recipr. (Înv.; despre două armate dușmane) A se hărțui. – Et. nec.
7. [DLRLC] HĂRĂȚI, hărățesc, vb. IV. (Mold.) 1. Tranz. A ațîța, a întărîta. Au început a-i zădări, a-i hărăți, a-i smomi să vorbească. SBIERA, P. 149. (Cu pronunțare regională) Pîlcurile noastre i-au tot hărățît, pînă ce i-au apropiat. SADOVEANU, N. P. 193. 2. Refl. (Învechit și arhaizant) A se lua la harță; a se încăiera. Toată vremea, steagurile de răzăși se hărățiseră cu năvrapii și cu deliii, pricinuindu-le multă neliniște. SADOVEANU, F. J. 759. Noi în cale ți-am ieșit C -avem dor de hărățit. Și la harță vitejească, Și la gioacă războiască. ALECSANDRI, P. P. 198.
8. [Șăineanu, ed. VI] hărățì v. Mold. 1. a tachina, a hărțui: avem dor de hărățit POP.; 2. a se hărțui: un tânăr se hărățește pe un sirep armăsar sur NEGR. [V. harță].
9. [Scriban] hărățésc și herețésc v. tr. (ung. herécelni, a călca, hergelni, a călca, a zădărî. V. hărțuĭesc). Mold. (Șez. 32, 109). Zădărăsc, hărțuĭesc: nu hărăți cînele, că mușcă. V. refl. Mă hărțuĭesc, mă hîrjonesc: hărățindu-se oare-ce (cît-va), aŭ dat dos (Let. 2, 221).
10. [DOOM 3] hărăți (a ~) (a ațâța) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. hărățesc, 3 sg. hărățește, imperf. 1 hărățeam; conj. prez. 1 sg. să hărățesc, 3 să hărățească
11. [DOOM 2] hărăți (a ~) (a ațâța) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. hărățesc, imperf. 3 sg. hărățea; conj. prez. 3 hărățească
12. [DLRLV] HĂRĂȚI vb. (Mold.) A se angaja la luptă, a provoca la încăierări. Au sosit străjile tătărești ... cu carii harățindu-se au înfrînt ... pre tătari. M. COSTIN. Iară el, hărățindu-se oarece, au dat dosu încetu. CRB, 173v; cf. NECULCE. Etimologie necunoscută. Cf. harță, hărțui; magh. herécelni, hergelní. Vezi si hărăț, hărăție.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL