1. [MDA2] căiesc, ~ească a [At: ȘEZ. VIII, 112 / Pl: ~ești / E: cai (pil cal) + -esc] 1 Privitor la cal. 2 Specific calului. 3 Care aparține calului. 4 Care provine de la cal.
2. [CADE] CĂIESC adj. De cai (mai adesea în nume de boale și în descîntece): brîncă căiască CANT.; bubă căiască ȘEZ..
3. [Scriban] 2) căĭésc (mă) v. refl. (vsl. kaĭati sen, a se căi. V. și pocăĭesc). Regret ceĭa ce am făcut eŭ: mă căĭesc de fapta mea, c’am făcut asta.
4. [Scriban] 1) căĭésc, -ĭáscă adj. (d. cal, caĭ). P. P. și Cant. De cal, cabalin.
5. [DEX '09] CĂI, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen.
6. [MDA2] căi2 [At: CORES1, PS. 300 / Pzi: ~iesc / E: каютиѩсѧ] 1 vr A regreta. 2 vr A recunoaște că a greșit. 3 vt (Rar) A compătimi pe cineva.
7. [MDA2] căi1 c [At: BIBICESCU, P. P. 461 / E: nct] (Reg) Căci.
8. [CADE] CĂI (căesc) I. vb. refl. A-i părea rău de o faptă săvîrșită, a regreta: se căiră de prostia ce făcuseră ISP.; avea aerul unul vinovat care se căește VLAH.. II. vb. tr. ‼ A compătimi: unii o plîng, alții o căesc JIP. [vsl. kajati se].
9. [DLRLC] CĂI, căiesc, vb. IV. 1. Refl. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «de», «pentru» sau prin conj. «că», «pentru că») A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște o greșeală făcută. Unul spuse că se va căi cît va trăi el, pentru că a osîndit pe un om drept. ISPIRESCU, L. 367. Nu face una ca asta că te-i căi mai pe urmă. ALECSANDRI, T. 332. I-aș spune și nu-ndrăznesc, Aș tăcea și mă căiesc. HODOȘ, P. P. 31. 2. Tranz. (Rar) A compătimi, a plînge pe cineva; a căina. Iar pe drum cine trecea... Tot pe Badiul mi-l căia. TEODORESCU, P. P. 549.
10. [DLRM] CĂI, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Slav (v. sl. kajati sen).
11. [Șăineanu, ed. VI] căì v. 1. a plânge pe cineva, a-i părea rău de ceva; 2. a se întrista cugetând la o greșală comisă, a simți o sinceră părere de rău. [Slav. KAĬATI].
12. [Scriban] căésc, V. căĭesc.
13. [DOOM 3] căi (a se ~) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă căiesc, 3 sg. se căiește, imperf. 1 sg. mă căiam; conj. prez. 1 sg. să mă căiesc, 3 să se căiască; imper. 2 sg. afirm. căiește-te; ger. căindu-mă
14. [DOOM 2] !căi (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căiește, imperf. 3 sg. se căia; conj. prez. 3 să se căiască
15. [IVO-III] căesc, căiască 3 conj., căiam 1 imp.
16. [DER] căi (-ăesc, -it), vb. – 1. A căina, a compătimi pe cineva. – 2. (Refl.) A regreta, a-i părea rău, a avea remușcări. Sl. kajati sę, kajǫ sę „a face penitență” (Miklosich, Slaw. Elem., 24; Lexicon, 285; Cihac, II, 37). Cf. căina și pocăi. Der. căială, s. f. (regret, remușcare); căință, s. f. (părere de rău); necăință, s. f. (lipsă de căință).
17. [DRAM 2021] căiesc, căiască, căiești, adj. 1. Privitor la cal. 2. (în expr.) Muscă căiască = muscă-de-cal. – Din cai, pl. de la cal (Scriban, MDA).
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL