1. [MDA2] aținere sf [At: N. COSTIN, ap. HEM 2088 / Pl: ~ri / E: aține] 1 Urmărire. 2 Pândire a trecerii cuiva Si: (rar) aținut1 (2). 3 Împiedicare a trecerii cuiva Si: (rar) aținut1 (3). 4 Pregătire pentru a prinde ceva Si: (rar) aținut1 (4). 5 Pregătire de a face ceva Si: (rar) aținut1 (5). 6 (Înv) Ridicare a unei pretenții la ceva Si: (rar) aținut1 (6). 7 (Înv) Pregătire de atac a haiducilor Si: (rar) aținut1 (7). 8 (Înv) Ținere de cuvânt Si: (rar) aținut1 (8).
2. [DEX '09] AȚINE, ațin, vb. III. 1. Refl. și tranz. A pândi trecerea cuiva (stând în calea lui). ♦ (Rar) A se ține după cineva; a urmări. 2. Refl. A fi sau a sta gata pentru a prinde ceva (care încearcă să scape). [Var.: (pop.) aținea vb. II] – Lat. *attenere (= attinere).
3. [DEX '09] AȚINEA vb. II v. aține.
4. [MDA2] aține [At: ALECSANDRI, P. II, 94 / V: ~a / Pzi: ațin / E: ml *attenere] 1 vr A fi mereu pe urma cuiva. 2 vr A pândi calea cuiva. 3 vt (Pop; îe) A ~ calea A împiedica trecerea cuiva. 4 vr A sta gata să prindă ceva. 5 vr A se pregăti să facă ceva. 6 vr (Pop; îe) -te! Fii gata! 7 vr (Îae) Fii tare! 8 vr (Înv) A avea pretenție la ceva. 9 vr (D. haiduci; înv) A se pregăti să atace.
5. [MDA2] aținea vir vz aține
6. [CADE] AȚINE('A) (ațin, ațiu) I. vb. tr.: ~ calea (sau drumul) cuiva, a sta în calea cuiva, a pîndi trecerea cuiva, a opri în drum pe cineva împiedicîndu-l de a trece înainte: noi, ațiindu-i calea, o pofteam cu stăruință să cinstească de la fiecare (CRG.). II. vb. refl. 1 A pîndi momentul priincios, a sta gata să sară asupra cuiva, să lovească, să prindă, etc. pe cineva: femeia... se aținea cu un băț împotriva a doi cotei ce dau tîrcoale mesei (D.-ZAMF.) Fig. familiar: cînd auzeam noi de masă, tăbăram pe dînsa, ș’apoi aține-te gură (CRG.) ¶ 2 A fi cu luare aminte, a băga bine de seamă: aține-te, cuconașule! strigă moș Toma la urechea mea (GN.) ¶ 3 A se lua după cineva, a urmări: se aține nemiluit pe urma fiarelor din codru (ODOB.) [lat. ad-tĕnēre].
7. [DEX '98] AȚINE, ațin, vb. III. 1. Refl. și tranz. A pândi trecerea cuiva (stând în calea lui). ♦ (Rar) A se ține după cineva; a urmări. 2. Refl. A fi sau a sta gata pentru a prinde ceva (care încearcă să scape). [Var.: aținea vb. II] – Lat. *attenere (= attinere).
8. [DEX '98] AȚINEA vb. II. v. aține.[1]
9. [DLRLC] AȚINE, ațin, vb. III. Refl. 1. A sta în calea cuiva, a pîndi trecerea cuiva (pentru a-l prinde sau ataca). Dragoș s-aținea Și cel zimbru cum venea Ghiaaga-n frunte-i arunca. ALECSANDRI, P. II 94. S-ațin pe-aici Patruzeci și cinci... De haiduci levinți, Duși de la părinți De cînd erau mici, La codru-n potici. ALECSANDRI, P. P. 63. ◊ (întărit prin «la drum», «la potecă» etc.) Se ațineau la drumuri și-i pofteau pe negustori la ei, spre găzduire, unde îi prădați și-i ucideau. PAS, L. I 113. (Fig.) Iubirile care-s mari Stau la drumuri ca tîlhari, Iubirile care-s mici Se ațin pe la potici. ALECSANDRI, P.P. 304. ◊ Tranz. (Cu complementul «drumul», «calea» etc.) Cele din urmă fiare... se înmulțeau și ațineau omului calea în văile apelor nouă. SADOVEANU, N. F. 53. Petre, cu cît îi ațineau drumul oamenii și-l opreau și cu cît Busuioc își înmuia glasul, cu atît se înverșuna și răcnea. REBREANU, R. II 41. Eu stau pe potecă și-ațin frumușel Cărarea la fete-n cîmpie. COȘBUC, P. II 39. Calea mîndrei aținui, O floricică de-i cerui. ALECSANDRI, P. P. 237. ♦ (Rar, urmat de determinări introduse prin prep. «după») A se ține după cineva, a se lua după cineva; a urmări. Ce? Cînd luna se strecoară printre nouri, prin pustii, Tu cu lumea ta de gînduri după ea să te ații? EMINESCU, O. I 157. 2. A fi sau a sta gata (pentru a prinde un obiect care este gata să scape), a fi cu luare-aminte (pentru a reacționa la timpul potrivit), a băga bine de seamă. Întindea brațe din ce în ce mai mari spre puzderia de fulgi, ca și cum s-ar fi aținut să prindă toată zăpada. BASSARABESCU, V. 50. Grăunțele pocnesc și sar înflorite, albe. Băieții s-ațin să le prindă. VLAHUȚĂ, CL. 114. Se luară cu toții după dînsul [după butoi] pe marginea gîrlei, pînă îl dete apa mai la mal. Ursul se aținea mereu, pînă îi veni bine, se repezi în apă, luă butoiul în brațe. ISPIRESCU, L. 345. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «cu», arătînd instrumentul acțiunii) Din cînd în cînd, din tulbureală, scotea la lumină rețeaua, în care se zbăteau peștișorii argintii. Eu mă ațineam cu cofăielul și Jiu prea eram mirat de norocul nostru. SADOVEANU, N. F. 29. Zvîrle mingea-n sus... șl tot el aleargă, de s-aține cu mîinile și-o prinde. ȘEZ. II 62. ◊ Expr. (De obicei urmat de un vocativ, exprimat sau subînțeles, adesea cu sens nehotărît) Aține-te! = fii gata! ține-te bine! Acu-i acu – îl adulmec [pe dușman] – aține-te! TOMA, C. V. 266. Cînd auzeam noi de masă, tăbăram pe dînsa, ș-apoi aține-te gură! CREANGĂ, A. 10.- Prez. ind. și: (popular) ațiu. – Variantă: aținea vb. II.
10. [DLRM] AȚINE, ațin, vb. III. Refl. 1. A sta în calea cuiva, a pîndi trecerea cuiva. ◊ Tranz. Calea mîndrei aținui, O floricică de-i cerui (TEODORESCU). ♦ (Rar) A se ține după cineva; a urmări. 2. A fi sau a sta gata (pentru a prinde ceva care încearcă să scape); a băga bine de seamă. Grăunțele pocnesc și sar înflorite, albe. Băieții s-ațin să le prindă (VLAHUȚĂ). ◊ Expr. Aține-te! = fii gata! ține-te bine! [Var.: aținea vb. II] – Lat. *attenere (= attinere).
11. [DLRM] AȚINEA vb. II. v. aține.
12. [Șăineanu, ed. VI] aține Mold. v. 1. a pândi, a sta la pândă: și te aține la hotare AL.; 2. a se ținea de; tu cu lumea ta de gânduri după ea (lună) să te ații EM. [Lat. ATTINERE].
13. [Scriban] ațín și ațíŭ, -út, a -eá și a ațíne v. tr. (lat. attinére, pop. attenére. – Se conj. ca țin). Pîndesc: a aținea calea cuĭva. V. refl. Pîndesc, îs atent: aține-te la poartă!
14. [DOOM 3] aține (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ațin, 2 sg. ații, 3 sg. aține; conj. prez. 1 sg. să ațin, 3 să ațină; ger. aținând; part. aținut
15. [DOOM 2] aține (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ațin, 2 sg. ații, 1 pl. aținem, 2 pl. ațineți; imperf. 3 sg. aținea; conj. prez. 3 să ațină; ger. aținând; part. aținut
16. [MDO] aține (ind. prez. 1 sg. ațin, conj. ațină, ger. aținînd)
17. [IVO-III] ațin, -neam 1 imp., -nui 1 aor., -ne inf.
18. [DER] aținea (-n, -nut), vb. – A pîndi (se folosește cu forma pron., sau cu compl. direct calea, drumul, poteca). Lat. *attĕnēre, în loc de attĭnēre (Pușcariu 160; DAR); cf. fr. atenir, sp. atener. Cf. ținea.
19. [DERC] AȚINE A aține calea (sau căile, drumul) cuiva = A pândi venirea cuiva spre a-l ataca, a-l jefui etc.: Cele din urmă fiare... se înmulțeau și ațineau omului calea în văile apelor nouă. (MIHAIL SADOVEANU) Petre, cu cât îi ațineau drumul oamenii și-l opreau și cu cât Busuioc își înmuia glasul, cu atât se înverșuna și răcnea. (LIVIU REBREANU) Aține-te! = Fii gata! Ține-te bine!: Când auzeam noi de masă, tăbăram pe dânsa, ș-apoi aține-te gură! (ION CREANGĂ)
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL