Termenul „bună credință” se referă la un principiu moral și legal care implică onestitate, sinceritate și integritate în relațiile și tranzacțiile cu ceilalți. În context juridic și comercial, bună credință se referă la comportamentul corect și echitabil, fără intenția de a înșela sau de a profita pe nedrept.
Definiție:
- Bună credință (substantiv) – principiu care presupune onestitate, sinceritate și corectitudine în comportamentul și intențiile unei persoane, fie în context personal, fie în context profesional sau juridic.
Exemple de folosință:
- „În negocierile contractuale, ambele părți trebuie să acționeze cu bună credință pentru a ajunge la un acord echitabil.”
- „Avocatul a demonstrat că clientul său a acționat cu bună credință în toate tranzacțiile comerciale, respectând toate termenii acordului.”
- „Lipsa de bună credință în abordarea problemei a dus la eșecul negocierilor și la deteriorarea relațiilor între partenerii de afaceri.”
- „Într-un proces civil, respectarea principiului de bună credință este esențială pentru a asigura justiția și echitatea în soluționarea litigiilor.”
Bună credință este fundamentală în contextul relațiilor de afaceri, contractelor și tranzacțiilor legale, asigurând că toate părțile implicate acționează cu integritate și în conformitate cu așteptările reciproce.
