Presiunea atmosferică este definită ca forța pe unitatea de suprafață aplicată de aerul atmosferic. Această forță este cauzată de greutatea coloanei de aer deasupra suprafaței, care variază în funcție de altitudine și temperatură.
Primul om care a studiat presiunea atmosferică a fost matematicianul și astronomul italian Evangelista Torricelli. El a descoperit că presiunea scade odată cu altitudinea și că aceasta poate fi măsurată cu ajutorul unui instrument numit barometru. Acesta era un tub de sticlă închis la un capăt, umplut cu mercur și inversat într-un vas cu mercur. Diferența de nivel a mercurului în tub reprezenta presiunea atmosferică.
Torricelli și-a publicat descoperirea în anul 1644 și a numit presiunea atmosferică "torr", în onoarea lui. Până în prezent, unitatea de măsură a presiunii în sistemul metric este torr.
Mai târziu, în secolul al XVII-lea, Robert Boyle a efectuat experimente asupra presiunii aerului și a descoperit legea lui Boyle-Mariotte, care afirmă că la o temperatură constantă, volumul unei cantități fixe de gaz este invers proporțional cu presiunea exercitată asupra acestuia. Această lege a fost o contribuție importantă în înțelegerea presiunii atmosferice și a gazelor.
În secolul al XVIII-lea, chimistul și fizicianul francez Jacques Charles a continuat cercetările lui Torricelli și Boyle și a descoperit că, la o presiune constantă, volumul unui gaz este direct proporțional cu temperatura sa. Această lege a fost numită "legea lui Charles" și a fost un alt pas important în studiul presiunii atmosferice și a gazelor.
Astfel, putem spune că presiunea atmosferică a fost descoperită de mai mulți oameni care au contribuit în mod semnificativ la înțelegerea sa prin studii și experimente. Fiecare dintre aceștia a adus un aport valoros în domeniul fizicii și a contribuit la dezvoltarea teoriilor și legilor care ne permit astăzi să măsurăm și să înțelegem presiunea atmosferică.
