Uranul a fost descoperit de chimistul german Martin Heinrich Klaproth în anul 1789. El a descoperit uraniul în uraniit, un mineral care se găsește în mina Jáchymov din Boemia.
Dar deși Klaproth este creditat cu descoperirea uraniului, el nu a fost primul care a observat acest element. În 1781, chimistul german Andreas Marggraf a observat un mineral galben-verzui numit pehelmonit, care mai târziu s-a dovedit a fi uraniu. De asemenea, în 1782, chimistul francez Eugène-Melchior Péligot a descoperit uraniu într-o formă pură, ceea ce a fost văzut ca o confirmare a descoperirii ulterioare a lui Klaproth.
Cu toate acestea, contribuția lui Klaproth rămâne semnificativă deoarece el a fost primul care a examinat și a descris proprietățile chimice ale uraniului, numindu-l după planeta Uranus care fusese descoperită cu mai puțin de 10 ani înainte de descoperirea acestui element.
După Klaproth, alți cercetători au continuat să studieze uraniul, dezvăluind mai multe dintre proprietățile sale și utilizările sale în diferite domenii. În 1896, fizicianul Henri Becquerel a descoperit radiațiile uraniului, ceea ce a dus la descoperirea radioactivității. Aceste cercetări ulterioare au condus la dezvoltarea primei bombe atomice în 1945 și la o mai bună înțelegere a structurii atomice și a fenomenului de dezintegrare radioactivă.
Astfel, deși Martin Heinrich Klaproth este creditat cu descoperirea uraniului, nu ar trebui să uităm importanța contribuțiilor ulterioare care au dus la dezvoltarea științei și tehnologiei legate de acest element.