1. [CADE] CASCĂ-GURĂ, GURĂ-CASCĂ, ‼GURĂ-CĂSCATĂ sm. 1 Cel ce-și pierde vremea oprindu-se ca să se uite sau să asculte cu gura căscată la toate nimicurile; trîndav, pierde-vară: Noi sărmanii cască-gură Cîmpii, zău, am apucat ALECS.; moșneagul fiind un gură-cască CRG.; ori-care gură-căscată... se preocupă numai dacă orizonul politic este posomorît ALECS. ¶ 2 Cu gura căscată: eu stric, dacă a umblat gură-cască, și n’a mers și el la împărțeală? CAR..
2. [CADE] GURĂ-CASCĂ, GURĂ–CĂSCATĂ 👉 CASCĂ-GURĂ.
3. [DLRLC] CASCĂ-GURĂ s. m. și f. v. gură-cască.
4. [DLRLC] CĂSCAT2, -Ă, căscați, -te, adj. 1. (Despre oameni, ironic) Care stă cu gura deschisă, privind neatent; nătăfleț. Măi, dar căscat mai ești! ◊ (Mai ales în expr.) Gură-căscată = gură-cască. Văd niște guri-căscate uitîndu-se la mine și nu-mi pot da seama de ce vă mirați așa. CREANGĂ, P. 243. A rămîne (sau a sta, a privi etc.) cu gura căscată = a fi mirat, buimăcit sau înșelat în așteptările sale. Vasile o privea [pe bătrînă] cu gura căscată. DUMITRIU, N. 253. Toți rămaseră cu gurile căscate și cu ochii după minge. BUJOR, S. 11. Rămăsesem încremenit cu ochii holbați, cu gura căscată, căci nu înțelegeam nimic. NEGRUZZI, S. I 6. 2. (Despre ochi) Holbat, zgîit. Ușa se deschise și Geambașu ieși în prag. Era cu ochii căscați, cu gura deschisă. DUMITRIU, N. 64. 3. (Despre cavități) Care are o deschidere mare, larg deschis. Familia răposatului Drarea.. nu prevedea groapa ce sta căscată dinainte-i. ODOBESCU, S. I 86. ◊ (În comparații) Ochii ei, un hău căscat. EMINESCU, N. 7.
5. [DLRLC] GURĂ-CASCĂ s. m. (Uneori în forma gură-căscată, care poate apărea și la pl.) Persoană care pierde vremea în zadar, oprindu-se să se uite la tot ce întîlnește în cale; persoană care nu-i de ispravă, care e cu capul în nori și nu înțelege ce i se spune. V. zăpăcit. Trecătorilor și gurilor-căscate de pe marginea trotuarelor le fac semne poruncitoare să se alăture. PAS, L. I 296. Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei. CREANGĂ, O. A. 179. ◊ (Cu valoare de pl.) Nu țiu să-mi fie bronzul în piață, Să-ntrebe gură-cască cine-am fost. BENIUC, V. 87. La o răspîntie, unde se strînsese multă gură-cască, un pristav, cu chivără mare de hîrtie, striga. CARAGIALE, P. 24. ◊ (Adjectival) Mulțimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam. BART, E. 149. Se necăjea foc pe el cînd îl vedea așa gură-cască. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură-cască tot pe loc. CREANGĂ, P. 42. ♦ Lucru care prilejuiește pierdere de vreme. Să merg eu la expoziție la vîrsta mea... în loc să-mi caut de suflet, umblu cu voi după gură-cască, după pustietăți nemțești! SP. POPESCU, M. G. 26. ♦ (Uneori cu valoare de pl.) Persoană care are o condamnabilă atitudine de neglijență față de bunurile obștești și de cuceririle poporului, care este lipsită de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Avem destui gură-cască ce nu simt, nu văd și nu aud nimic, în timp ce sub ochii și sub nasul lor dușmanii încearcă să lovească în munca noastră de construcție. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ Atitudine de gură-cască = comportarea celor care sînt lipsiți de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Datoria patriotică și internaționalistă a membrilor de partid și a oamenilor muncii fără de partid este de a demasca și lichida atitudinea de gură-cască. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564.
6. [Șăineanu, ed. VI] gură-cască m. V. cască-gură.
7. [Scriban] gură-cáscă și (maĭ rar) cască-gúră m., gen. al luĭ. Fam. Prost, bleg. – Se poate zice și o gură-cască (despre o femeĭe).
8. [DOOM 2] gură-căscată (plantă) s. f.
9. [DOOM 3] !gură-cască (persoană) (pop., fam.) s. m. și f., g.-d. art. lui gură-cască; pl. gură-cască
10. [DOOM 2] !gură-cască (persoană) (pop., fam.) s. m. și f., g.-d. lui gură-cască; pl. gură-cască
11. [MDO] gură-cască
12. [IVO-III] gură-cască invar.
13. [Argou] gură-cască s. m., s. f. persoană distrată / uitucă.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL