1. [DEX '09] MONOCORD, -Ă, monocorzi, -de, adj., (2) monocorduri, s. n. 1. Adj. (Despre instrumente muzicale; adesea substantivat) Care are o singură coardă; care vibrează într-un singur ton. ♦ Fig. (Despre opere literare, artistice) Monoton, inexpresiv. 2. S. n. Străvechi instrument muzical cu o singură coardă. [Pl. și: (2) monocorde] – Din fr. monocorde, lat. monochordum, germ. Monochord.
2. [MDA2] monocord, ~ă [At: COSTINESCU / Pl: ~orzi, ~e / E: fr monocorde, lat monochordum, ger Monochord] 1 sn Instrument muzical cu o singură coardă, întinsă pe un corp de susținere și de rezonanță. 2 a (Fig; d. opere literare, artistice etc.) Monoton (3).
3. [DEX '98] MONOCORD, -Ă, monocorde, adj., s. n. 1. Adj. (Despre instrumente muzicale; adesea substantivat) Care are o singură coardă; care vibrează într-un singur ton. ♦ Fig. (Despre opere literare, artistice) Monoton, inexpresiv. 2. S. n. Străvechi instrument muzical cu o singură coardă. [Pl. și: (2) monocorduri] – Din fr. monocorde, lat. monochordum, germ. Monochord.
4. [DLRLC] MONOCORD, -Ă, monocorde, adj. f. și n. (Despre instrumente muzicale) Care are o singură coardă; fig. care vibrează într-un singur fel, într-un singur ton.
5. [DN] MONOCORD, -Ă adj. (Despre instrumente muzicale) Cu o singură coardă. ♦ (Fig.) Monoton, uniform, inexpresiv. // s.n. Instrument cu o singură coardă, folosit pentru a determina raporturile numerice ale sunetelor și a acorda alte instrumente. [< fr. monocorde, cf. gr. monos – unic, chorde – coardă].
6. [MDN '00] MONOCORD, -Ă I. adj. 1. (despre instrumente muzicale) cu o singură coardă. 2. (fig.; despre opere literare, artistice) monoton, uniform. II. s. n. vechi instrument cu o singură coardă, pentru a determina raporturile numerice ale sunetelor și a acorda alte instrumente. (< fr. monocorde, lat. monochordum /II/ germ. Monochord)
7. [Șăineanu, ed. VI] monocord n. instrument de muzică cu o singură coardă.
8. [Scriban] *monocórd n., pl. urĭ sau oarde (lat. monochórdon, d. vgr. monóhordon, d. mónos, singur, și hordé, coardă. V. coardă). Instrument muzical c’o singură coardă care servește la determinat raporturile numerice ale sunetelor și a acorda alte instrumente.
9. [DOOM 3] monocord1 adj. m., pl. monocorzi; f. monocordă, pl. monocorde
10. [DOOM 3] monocord2 s. n., pl. monocorduri
11. [DOOM 2] monocord2 s. n., pl. monocorduri
12. [DOOM 2] !monocord1 adj. m., pl. monocorzi; f. monocordă, pl. monocorde
13. [DTM] monocord (< gr. μονόχορδον [monochordon], „o singură coardă”), instrument cordofon ciupit, care a servit lui Pitagora pentru experiențe acustice. O coardă întinsă peste o cutie de rezonanță* lungă și subțire (împărțită în intervale* prin semne) putea fi prescurtată sau prelungită cu ajutorul unui căluș* mobil. Denumirea de m. a fost utilizată și atunci când instr. i s-au adăugat mai multe coarde (în sec. 11 are 8-19 coarde). Din sec. 14 începe procesul de transformare a m. în clavicord*. Sin.: canon (1). V. qanûn.
14. [DTM] kanon v. canon (1); monocord.
15. [DLR] MONOCÓRD, -Ă subst., adj. 1. Subst. Instrument muzical cu o singură coardă (întinsă pe un corp de susținere și de rezonanță). Cf. COSTINESCU, BARCIANU, DER. 2. Adj. F i g. (Despre opere literare, artistice etc.) Monoton, uniform, inexpresiv. Lira sa, de altfel, nu este monocordă. CONTEMP. 1949, nr. 120, 4/1. O apreciere grăbită a volumului ar putea duce la concluzia unei cîntări monocorde. ib. 1955, nr. 460, 3/3. Paroxismul, ca și atitudinea categorică, este monocord și se pretează greu la variație și nuanțare. ib. 1957, nr. 553, 4/6, cf. V. ROM. martie 1957, 144. – Pl.: monocorzi, -de. – Din fr. monocorde, lat. monochordum, germ. Monochord.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL