1. [DEX '09] DEȘTEPTĂCIUNE s. f. Însușirea de a fi deștept (2); inteligență. ♦ (Adesea ir.) Faptă sau vorbă de om deștept (2). – Deștept + suf. -ăciune.
2. [MDA2] deșteptăciune sf [At: COSTINESCU / Pl: ~ni / E: deștepta + -ăciune] 1 Inteligență. 2 Istețime. 3-4 (Irn) Faptă (sau vorbă) a celui care pretinde că este atotștiutor.
3. [CADE] DEȘTEPTĂCIUNE sf. Însușirea omului destept, inteligență.
4. [DLRLC] DEȘTEPTĂCIUNE s. f. Însușirea de a fi deștept; inteligență, istețime. Sta pururi la bibliotecă, lîngă o fată mărunțică cu ochii plini de deșteptăciune. CAMILAR, N. I 114. Chinui Joe pe bietul Prometeu pentru deșteptăciunea și ascuțimea lui de minte. ISPIRESCU, U. 88. ♦ Faptă sau vorbă de om deștept. (Folosit de obicei ironic) Mare deșteptăciune ai spus!
5. [Șăineanu, ed. VI] deșteptăciune f. calitatea omului deștept: pricepere, inteligență.
6. [Scriban] deșteptăcĭúne f. Inteligență.
7. [DOOM 3] deșteptăciune s. f., g.-d. art. deșteptăciunii
8. [DOOM 2] deșteptăciune s. f., g.-d. art. deșteptăciunii
9. [Argou] deșteptăciune, deșteptăciuni s. f. (iron.) prostie; faptă sau afirmație care dovedește prostie.
10. [Argou] a da pe-afară de deșteptăciune expr. (iron.) a fi prost.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL