1. [DEX '09] COMANDANT, comandanți, s. m. Persoană care comandă o unitate militară, o navă, o garnizoană etc. ◊ Comandant suprem = a) funcție de comandant al forțelor armate ale unui stat, îndeplinită fie de ministrul forțelor armate, fie de către șeful statului; persoană care îndeplinește această funcție; b) funcție de comandant al forțelor armate ale unui grup de state aliate, mai ales în timp de război; persoană care îndeplinește această funcție. (Înv.) Comandant al pieței = ofițer care supraveghea desfășurarea activității într-o garnizoană. – Din fr. commandant.
2. [MDA2] comandant sm [At: DOSOFTEI,V. S. 26 / V: (înv) ~mân~, (înv, din rs комендант sau pn komendant) ~men~, ~mendat / Pl: ~nți / E: fr commandant] 1-2 (Funcție de) ofițer care comandă o unitate militară, un vas, o garnizoană etc. Si: comandir. 3-4 (Îs) ~ suprem (Persoană cu) funcția de comandant al forțelor armate ale unui stat (îndeplinită fie de ministrul forțelor armate, fie de către șeful statului) Si: (înv) comandir. 5-6 (Îas) (Persoană cu) funcția de comandant al forțelor armate ale unui grup de state aliate, mai ales în timp de război. 7 (Înv; îs) ~ al pieței Ofițer care supraveghea desfășurarea activității într-o garnizoană. 8 Persoană care avea funcția de comandant (7) Si: (înv) comandir.
3. [CADE] * COMANDANT sm. 🎖️ 1 Cel ce comandă o oștire, o unitate de luptă, garnizoana unei cetăți, etc. ¶ 2 Șef de batalion sau de escadron [fr.].
4. [DEX '98] COMANDANT, comandanți, s. m. Persoană care comandă o unitate militară, un vas, o garnizoană etc. ◊ Comandant suprem = a) funcție de comandant al forțelor armate ale unui stat, îndeplinită fie de ministrul forțelor armate, fie de către șeful statului; persoană care îndeplinește această funcție; b) funcție de comandant al forțelor armate ale unui grup de state aliate, mai ales în timp de război; persoană care îndeplinește această funcție. (Înv.) Comandant al pieței = ofițer care supraveghea desfășurarea activității într-o garnizoană. – Din fr. commandant.
5. [DLRLC] COMANDANT, comandanți, s. m. Persoană care comandă o unitate militară, un vas, o garnizoană etc. [Colonelul] se înfurie de douăzeci și patru de ori pe zi; ostaș brav și comandant priceput, dar în perpetuă explozie. C. PETRESCU, Î. I 267. ◊ (Ieșit din uz) Comandant al pieții = ofițer care supraveghea serviciul într-o garnizoană. În cetate-aici erau, Lîngă comandantul pieții, Toți străjerii și-așteptau... Chisălița să le fiarbă. COȘBUC, P. I 326.
6. [DLRM] COMANDANT, comandanți, s. m. Persoană care comandă o unitate militară, un vas, o garnizoană etc. ♦ (Ieșit din uz) Comandant al pieței = ofițer care supraveghează serviciul într-o garnizoană. – Fr. commandant.
7. [DN] COMANDANT s.m. Cel care deține comanda (unei unități militare, a unei expediții, a unei nave etc.) [Cf. fr. commandant, it. comandante].
8. [MDN '00] COMANDANT s. m. cel care deține comanda (unei unități militare, expediții, nave etc.). (
9. [Șăineanu, ed. VI] comandant n. 1. cel ce comandă; 2. șef de batalion sau de escadron; 3. orice ofițer însărcinat cu un comandament: comandant de corp, de piață.
10. [Scriban] *comandánt m. (fr. commandant). Cel ce comandă, cel ce conduce, maĭ ales în armată și în poliție: comandant de escadron.
11. [MDA2] comândant sm vz comandant
12. [MDA2] comendant sm vz comandant
13. [MDA2] comendat sm vz comandant
14. [DCR2] pilot-comandant s. m. (av.) Conducător de aeronave ◊ „Din partea echipajului se cere o strânsă colaborare între pilotul-comandant, secund, navigator, radiooperator de bord și mecanic.” Sc. 12 X 62 p. 2 //din pilot + comandant//
15. [DCR2] profesor (-oară)-comandant s. m. f. (înv.) Profesor care, în timpul comunismului, conducea activitatea detașamentului de pionieri ◊ „Profesorul-comandant devine un participant efectiv și afectiv la munca elevilor și pionierilor, tovarășul lor mai mare, exemplul lor.” Cont. 23 XII 66 p. 8 (din profesor + comandant)
16. [DOOM 3] comandant s. m., pl. comandanți
17. [DOOM 2] comandant s. m., pl. comandanți
18. [DE] MILITARIS SINE DUCE TURBA CORPUS EST SPIRITU (lat.) o armată fără comandant este ca un corp fără suflet – Curtius, „Historia Alexandri Magni”, 10, 6, 8.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL