1. [DEX '09] BÂIGUIT, -Ă, bâiguiți, -te, adj. (Despre vorbire) Fără noimă, fără sens, rău articulat. ♦ (Despre oameni) Zăpăcit, buimac. – V. bâigui.
2. [MDA2] bâiguit2, ~ă a [At: VARLAAM, C. 15 / V: (îrg) bui~, buiugu~, (înv) băi~[1], (reg) buihuit,[2] bulg~[3], buigat / Pl: ~iți, ~e / E: bâigui] 1 (D. vorbire) Fără sens, rău articulat. 2 (D. oameni) Zăpăcit. 3 (Îs) ~ de cap Amețit. 4 (Înv) În delir, tulburat. 5 (Înv) Fantastic.
3. [MDA2] bâiguit1 sn [At: DOSOFTEI, V. S. noiembrie 88v/ / V: (înv) bui~ / Pl: ~uri / E: bâigui] (Îvr) Bâiguire (2).
4. [DEX '09] BÂIGUI, bâigui, vb. IV. Intranz. și refl. A vorbi incoerent, încurcat; a spune prostii. – Cf. magh. bolyongni „a rătăci”.
5. [MDA2] băigui v vz bâigui
6. [MDA2] bâigui [At: DOSOFTEI, V. S. noiembrie 154r/33 / V: băi-, bui-, (îrg) buiug-, (înv) buigăi, (reg) bâg-,[1] bâlg-, bulg-,[2] bvâig-,[3] (înv) îmbui-[4] / Pzi: ~bâigui, ~iesc / E: ns cf mg bolyongni] 1 vi A vorbi fără rost sau fără temei Si: a divaga. 2 vi (Mai ales d. bolnavi) A vorbi fără șir, în somn sau în delir Si: a delira, a aiura. 3 vi (Fig; îvr; d. membre) A face mișcări reflexe, fără nici un scop, necontrolate. 4 vr (Îvr) A (se) zăpăci, a (se) ameți de cap. 5 vr (Îe) A se ~ de cap A deveni nebun. 6 vr (Rar) A se văita încet și în neștire.
7. [MDA2] bâlgui2 vir vz bâigui
8. [MDA2] bârgui[1] v vz bâigui
9. [MDA2] buigat, ~ă a vz bâiguit2
10. [MDA2] buigăi v vz bâigui
11. [MDA2] buigui v vz bâigui
12. [MDA2] buiguit1 sn vz bâiguit1
13. [MDA2] buiguit2, ~ă a vz bâiguit2
14. [MDA2] buigulit, ~ă[1] a vz bâiguit2
15. [MDA2] buiugui v vz bâigui
16. [MDA2] buiuguit, ~ă a vz bâiguit2
17. [DEXI] bîigui vb. IV. 1 intr. A vorbi incoerent, încurcat, nedeslușit (Colivescu, cu frică bîiguind:) Ce tur-tur-turtă? (ALECS.). ♦ A spune prostii. ◊ (tr.) Bîiguie și el ceva acolo. 2 refl. (înv.) A se zăpăci, a se ameți de cap. S-au mirat și s-au buiguit tiranul (DOS.). • prez.ind. bîigui. și (reg.) buigui vb. IV. /cf. magh. bolyongni „a rătăci”.
18. [DEXI] bîiguit, -ă adj. 1 (despre vorbire) Fără noimă, fără sens; rău articulat. Glasul bîiguit al școlăriței se contopea în gîndul lui cu vîjîeala gîrlii ce se rostogolea repede de vale (CAR.). 2 (despre oameni) Zăpăcit, buimac. Și mai buiguiți, și mai uluiți au fost (CANT.). ◊ Bîiguit de cap = amețit. • pl. -ți, – te. și (reg.) buiguit, -ă adj. /v. bîigui.
19. [DEXI] buigui vb. IV. v. bîigui.
20. [DEXI] buiguit, -ă adj. v. bîiguit.
21. [CADE] BÎIGUI, BUIGUI (-uesc, -uiu) vb. tr. și intr. 1 A aiura, a vorbi într’aiurea ca un smintit, a visa deștept: Ce bîigui tu, Mărando? Se vede că nu ți-s mințile acasă (VLAH.) ¶ 2 ‡A spune fleacuri, prostii: altele cîte buiguește, tuturor sînt știute (CANT.) ¶ 3 A vorbi neînțeles, încurcat, a grăi vorbe fără rost, a îngăima: sărmanii... uită rolurile, bîiguesc, în loc să dee replica (ALECS.).
22. [CADE] ❍BUIGUI... 👉 BÎIGUl...
23. [CADE] BULGUI (-uesc) = BÎIGUI.
24. [DLRLC] BÎIGUI, bîigui vb. IV. Intranz. 1. A vorbi fără noimă sau temei, a spune lucruri fără înțeles, a vorbi alandala. Cuprins de o furie neputincioasă, Klapka începu să se lovească cu pumnii în cap, bîiguind. REBREANU, P. S. 99. ♦ A vorbi fără șir (în somn sau în delir); a aiura, a delira. L-a ascultat cum bîiguie în neștirea trudită a neminții lui. POPA, V. 157. 2. A vorbi încet și nedeslușit; a îngăima, a îngîna. Ca la o comandă, sutele de oameni ridicară capetele cu o mișcare parc-ar fi vrut să se scoale în picioare, bîiguind într-un singur glas, prelung ca murmurul unei furtuni trecute: Iertați-ne. REBREANU, R. II 277. (Colivescu, – cu frică bîiguind:) Ce tur-tur-turtă? ALECSANDRI, T.. 930. – Prez. ind. și: bîiguiesc (ȘEZ. I 50). – Variantă: (regional) buigui (ȘEZ. II 128) vb. IV.
25. [DLRLC] BÎIGUIT, -Ă, bîiguiți, -te, adj. 1. (Despre vorbele, vorbirea sau glasul cuiva) Neclar, neînțeles, încurcat. 2. (Despre oameni) Zăpăcit, uluit, buimăcit. (Atestat în forma buiguit) Duțu se uită cîtva timp, buiguit, în vînt. SLAVICI, O. I 317. – Variantă: (regional) buiguit, -ă adj.
26. [DLRLC] BUIGUIT, -Ă adj. v. bîiguit.
27. [DLRM] BÎIGUI, bîigui, vb. IV. Intranz. și refl. A vorbi fără noimă, fără sens. ♦ A aiura, a delira. ♦ A îngăima, a îngîna. – Comp. magh. bolyo(n)gni.
28. [DLRM] BÎIGUIT, -Ă, bîiguiți, -te, adj. (Despre vorbele sau vorbirea cuiva) Neclar, încurcat. ♦ (Despre oameni) Zăpăcit, buimăcit. – V. bîigui.
29. [Șăineanu, ed. VI] băiguì v. V. buiguì.
30. [Scriban] bîiguĭ saŭ búiguĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (ung. bolygani, bolyogni și bolyongni, a rătăci, a horhăi). Vechĭ. Rătăcesc: precum liliacu buĭguĭește. (Cant Ist. ier. 154). Fig. Greșesc. Azĭ. Iron. Aĭurez, bolborosesc, vorbesc încurcat, spun prostiĭ: ĭa nu maĭ bîigui! V. tr. Vechĭ. fac să aĭurez, turbur: Dumnezeŭ l-a buĭguĭt. – Și bulg-: aĭ visat și te-ai bulguit (Barac, Hal. 5, 222). Azĭ (Olt.) a se bîlgui, a pofti, a dori (lucrurĭ zadarnice): s’a bîlguit la avere, și n’are traĭ bun în casă (Boc.).
31. [Scriban] bîlguĭ V. bîĭguĭ.
32. [Scriban] búĭguĭ V. bîĭguĭ.
33. [Scriban] búlguĭ V. bîĭguĭ.
34. [DOOM 3] bâigui (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. bâigui, 3 bâiguie, imperf. 1 bâiguiam; conj. prez. 1 și 2 sg. să bâigui, 3 să bâiguie
35. [DOOM 2] bâigui (a ~) vb., ind. prez. 3 bâiguie, imperf. 3 sg. bâiguia; conj. prez. 3 să bâiguie
36. [MDO] bîigui (ind. prez. 1 sg. bîigui, 3 sg. și pl. bîiguie)
37. [IVO-III] bâiguiesc, -uește 3, -uiam 1 imp.
38. [DER] bîigui (-uiesc, bîiguit), vb. – 1. A bîlbîi, a vorbi stîlcit. – 2. A vorbi incoerent, a delira. – 3. A zăpăci, a descuraja. – Var. buigui (cu der. săi). Creație expresivă, cf. bîjbîi. Nu pare convingător etimonul mag. bolyo(n)gni „a greși”, indicat de DAR și de Gáldi, Dict., 86. – Der. bîiguială, s. f. (exprimare fără șir; delir; confuzie); bîiguitor, adj. (bîlbîit; aiurit, zăpăcit); bîiguitură, s. f. (bîlbîială; delir).
39. [DLRLV] BUIGUIT2 adj. 1. (Mold.) Fără rost sau fără înțeles, încurcat, confuz (despre cuvinte). Buiguite scornituri și deșerte. NCL I, 40; cf. M. COSTIN. 2. (Mold., Criș.) Zăpăcit, uluit, năucit, buimăcit. A: Ce eu, buiguit de minte, Dziș de tot omul că minte. DOSOFTEI, PS. Și mai buiguiți, si mai uluiți au fost. CANTEMIR, HR.; cf. VARLAAM; M. COSTIN; DVS, 45v. C: În dulcețile lumii petrec cu mîndrii și cu buiecii, înșelați de veacul acest trecătoriu, buiuguiți în dezmierdăciunea lumii. C 1737, 7v. Variante: buiuguit (VARLAAM; C 1737, 7v). Etimologie: buigui. Vezi și buigui, buiguire, buiguit1, buiguitor, buiguitură. Cf. buiguitor (1); bezmetic, buiguitor (2), cebăluit.
40. [DLRLV] BUIUGUIT adj. v. buiguit2.
41. [DRAM 2021] bâigui, bâiguiesc, (buigui), v.i. (reg.) A aiuri, a vorbi fără înțeles, a delira: „Ie-o iagă, două de vin / Vine-acasă bâiguind” (D. Pop, 1978: 176). – Din magh. bolyo(n)gni „a tulbura, a rătăci” (MDA).
42. [DRAM 2021] buigui, v.i. v. bâigui („a vorbi fără înțeles”).
43. [DRAM 2015] bâigui, bâiguiesc, (buigui), vb. intranz. – (reg.) A aiuri, a vorbi fără înțeles: „Ie-o iagă, două de vin / Vine-acasă bâiguind” (D. Pop, 1978: 176). – Din magh. bolyo(n)gni „a tulbura, a rătăci” (Gh. Radu, 1970; MDA).
44. [DRAM] bâigui, bâiguiesc, (buigui), vb. intranz. – A aiuri, a vorbi fără înțeles: „Ie-o iagă, două de vin / Vine-acasă bâiguind” (D. Pop 1978: 176). – Din magh. bolyo(n)gni „a tulbura, a rătăci” (Gh. Radu 1970).
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL