1. [MDA2] amelițare sf vz amenințare
2. [DEX '09] AMENINȚA, ameninț, vb. I. Tranz. 1. A arăta intenția de a face rău cuiva (pentru a-l intimida sau pentru a obține ceva de la el). 2. A face un gest de amenințare. 3. A constitui o primejdie pentru cineva sau ceva. 4. A fi gata să..., a fi pe punctul de a... 5. (Rar) A anunța, a vesti, a prevesti ceva rău, primejdios. – Lat. *amminaciare (< minaciae „amenințări”).
3. [DEX '09] AMENINȚARE, amenințări, s. f. Acțiunea de a amenința și rezultatul ei. ♦ Primejdie, pericol. ◊ (Jur.) Infracțiune care constă în alarmarea unei persoane, prin manifestarea intenției de a săvârși, față de ea sau față de o rudă apropiată, o infracțiune sau o faptă păgubitoare. – V. amenința.
4. [MDA2] amânunța v vz amenința
5. [MDA2] amelința vt vz amenința
6. [MDA2] amelințare sf vz amenințare
7. [MDA2] amelița v vz amenința
8. [MDA2] amenința [At: CORESI, ap. HEM 1046 / Pzi: ameninț / V: (înv) amânun~, ~nița, ~erința, (îvr) ~elința, amelița, melița, meliți, menința / E: lat *amminaciare < minaciae „amenințări”] 1 vt (Înv; îf melița) A provoca pe cineva prin mimică. 2 vt (Înv) A face (cu mâna) un gest poruncitor adresat cuiva. 3 vt (Înv) A pomeni. 4-5 vt, vi (Construit cu „asupră” sau „cătră”; instrumentul acțiunii este în acuzativ și este introdus de „cu”) A arăta intenția de a face rău cuiva (pentru a-l intimida sau) pentru a obține ceva. 6 vt A constitui o primejdie pentru (cineva sau) ceva.
9. [MDA2] amenințare sf [At: CORESI, ap. CP 364 / Pl: ~țări / V: ~elințare, ~elițare, ~ițare, ~erințare, melițare / E: amenința] 1 (Înv) Gest poruncitor cu mâna al cuiva (mai ales al divinității) adresat cuiva Si: amenințat1 (1). 2-3 (Înv; pex) Voință (divină) Si: amenințat1 (2-3). 4 (Înv; pex) Vrere a cuiva Si: amenințat1 5 (Pex) Primejdie.
10. [MDA2] amenița v vz amenința
11. [MDA2] amenițare sf vz amenințare
12. [MDA2] amerința v vz amenința
13. [MDA2] amerințare sf vz amenințare
14. [MDA2] melița2 v vz amenința
15. [MDA2] melițare2 sf vz amenințare
16. [MDA2] menința v vz amenința
17. [CADE] †AMELINȚA... = AMENINȚA...
18. [CADE] †AMELIȚA1 (-iț) vb. tr. Olten. Bucov. – AMENINȚA: tăietorul amelițînd, îi căzu mîna (DOS.).
19. [CADE] ‡AMELIȚA2 (-iț) vb. intr. A pomeni în treacăt (într’o scriere) despre o întîmplare, a menționa: nime n’au amelițat măcar cît de puțin de aceste ce am scris noi (N.-COST.).
20. [CADE] AMENINȚA (-inț), AMERINȚA (-rinț) I. vb. tr. 1 A da cuiva a înțelege, a-l înfricoșa prin vorbă, prin faptă, prin gesturi, prin scris, că trebue să se teamă de mînia sau răzbunarea lui, de răul ce are de gînd să-i facă, etc.: l-a amenințat cu bătaia, cu moartea ¶ 2 pr. ext. (vorb. de primejdiile de cari are să se teamă cineva): după ce se văzu scăpat de primejdia ce-l amenințase (ISP.). II. vb. intr. A face cu mîna, cu arma, cu un lucru oare-care, un semn, o mișcare, cu scopul de a înfricoșa pe cineva, de a opri în loc pe un dușman, de a-l reduce la neputință (mai adesea în basme, cînd este vorba de puterea vrăjilor): avea trei bețișoare în mînă și, cînd a amenințat, toate curțile s’au risipit (VOR.); amenință asupra lor și se făcură stane de piatră (ISP.) [lat. *amminaciare < minaciae].
21. [CADE] AMENINȚARE, AMERINȚARE sf. 1 Faptul de a amenința: ~a este mai grea pentru un suflet ce se clatină ușor decît chiar lovitura (CAR.) ¶ 2 Vorbă, faptă, gest, etc. prin care se amenință cineva.
22. [CADE] AMERINȚA...👉 AMENINȚA.
23. [DEX '98] AMENINȚA, ameninț, vb. I. Tranz. 1. A arăta intenția de a face rău cuiva (pentru a-l intimida sau pentru a obține ceva de la el). 2. A face un gest de amenințare. 3. A constitui o primejdie pentru cineva sau ceva. 4. A fi gata să..., a fi pe punctul de a... 5. (Rar) A anunța, a vesti, a prevesti ceva rău, primejdios. – Lat. *amminaciare (< minaciae „amenințări”).
24. [DEX '98] AMENINȚARE, amenințări, s. f. Acțiunea de a amenința și rezultatul ei. ♦ Primejdie, pericol. – V. amenința.
25. [DLRLC] AMENINȚA, ameninț, vb. I. Tranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau de o completivă directă) 1. A manifesta față de cineva intenția de a-i face rău (de obicei cu scopul de a-l intimida sau de a obține ceva). [Arendașul] îi gonea, amenințîndu-i cu gardienii și cu jandarmii, ca să-și dea seama ei că aci... el are putere și mai mare. PAS, L. I 124. Ba încă m-a și amenințat că... are să poruncească să mă întindă la scară. CREANGĂ, A. 159. Ș-apoi se-ncrunta Și-i amenința Să-i puie de vii Chiar în temelii. ALECSANDRI, P. P. 187. 2. (Cu determinări introduse prin prep. «cu») A face un gest de amenințare. Mă amenință cu bățul. ◊ Absol. Spunea ceva și amenința cu mîna. PAS, L. I 56. Îl auzi, Manole? a amenințat cu degetul duhul meu de groază. SADOVEANU, N. F. 7. Mihăilă Cu sabia-n mînă, Dac-așa vedea, Cu ea c-adia Și amenința. TEODORESCU, P. P. 36. ◊ Intranz. Dacă văzu... că nu este chip a scăpa cu față curată, se opri în loc, amenință asupra lor și să făcură stane de piatră. ISPIRESCU, L. 302. 3. A reprezenta sau a constitui o primejdie pentru cineva sau ceva. Focarele de paludism amenință sănătatea locuitorilor din jurul bălților și mlaștinilor, În cea dintîi epocă a întemeierii principatelor... care coprinde tot secolul al XIV-lea (de la 1290 pînă la 1418) vedem tă aceste state se văzură mai întîi amenințate în naționalitate și existența lor politică. BĂLCESCU, O. II 12. 4. A fi gata să..., a fi pe punctul de a... Pe coperiș, mușchiul verde crescuse în voia cea bună, înlăuntru ploaia făcuse gropi, iar pereții umezi amenințau să cadă. DUNĂREANU, N. 16. 5. (Învechit; cu complement direct) A anunța, a vesti (o primejdie). În mînă-i buzduganul domnesc, care-n războaie Ca brațul care-l poartă în veci nu se îndoaie. Și pe deasupră-i steagul, amenințînd furtuna. ALECSANDRI, P. A. 145. Ca umbre fioroase Ce ies din întunerec o crimă-amenințînd. ALEXANDRESCU, P. 144.
26. [DLRLC] AMENINȚARE, amenințări, s. f. Acțiunea de a amenința și rezultatul ei. 1. Manifestare, prin vorbe, gesturi etc., a intenției de a pricinui (cuiva) o neplăcere, un rău. Mereu îi ajungeau la ureche, din partea stăpînirii, amenințări. PAS, L. I 108. Nevăstuica rîde în capul scărilor și nu se sperie de amenințările pe care le cunoaște. C. PETRESCU, A. 459. Amenințarea este mai grea, pentru un suflet ce se clatină ușor, decît chiar lovitura. CARAGIALE, O. I 284. ◊ Fig. Balaurii de la marginea pămîntului suflau asupra țărmului nostru amenințare. SADOVEANU, N. F. 101. 2. Primejdie. Renașterea imperialismului german, cu sprijinul imperialiștilor americani, constituie o amenințare pentru pacea Europei, pentru securitatea și existența popoarelor europene. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 5, 76.
27. [DLRM] AMENINȚA, ameninț, vb. I. Tranz. 1. A manifesta față de cineva intenția de a-i face rău (pentru a-l intimida sau pentru a obține ceva). Ș-apoi se-ncrunta Și-i amanința Să-i puie de vii Chiar în temelii (ALECSANDRI). 2. A face un gest de amenințare. Spunea ceva și amenința cu mîna (PAS). 3. A constitui o primejdie pentru cineva sau ceva. Bălțile neasanate amenință sănătatea locuitorilor. 4. A fi gata să..., a fi pe punctul de a... Pereții umezi amenințau să cadă (DUNĂREANU). 5. (Rar) A anunța, a vesti, a prevesti (ceva). Umbre fioroase Ce ies din întunerec o crimă amenințînd (ALEXANDRESCU). – Lat. *amminaciare (< minaciae „amenințări”).
28. [DLRM] AMENINȚARE, amenințări, s. f. Acțiunea de a amenința și rezultatul ei. ♦ Primejdie.
29. [Șăineanu, ed. VI] amenințà v. 1. a înfricoșa cu o pedeapsă; 2. a face semn de amenințare: amenință asupra lor și se făcură stane de piatră ISP.; 3. (galicism) a fi de temut: casa amenință să cază. [Lat. *ADMINACIARE, din MINACIAE, amenințări, de unde și forma secundară amerințà; sensul 3 după fr. menacer].
30. [Șăineanu, ed. VI] amenințare f. vorbă sau gest spre a îngrozi pe cineva.
31. [Șăineanu, ed. VI] amerințà v. V. amenințà: umbre fioroase ce ies din întunerec o crimă amerințând GR. AL.
32. [Șăineanu, ed. VI] menințà v. (poetic) a amenința: menințând barbare glasuri AL.
33. [Scriban] ameli(n)ț v. tr. V. ameninț.
34. [Scriban] améninț (est) și -ínț (vest), a -á v. tr. (lat. *amminentiare saŭ *eminentiare, d. éminens, -éntis, part. luĭ eminére, a fi proeminent, minaciae, amenințărĭ; it. minaciare, pv. menasar, fr. menacer, sp. amenazar, pg. ameaçar). 1. Fac amenințărĭ: a amenința pe cineva cu sabia, cu moartea. 2. L. V. Mold. Menționez. 3. Fig. (după fr.) Îs aproape să, inspir teamă să nu: apele amenință să se reverse, casa amenință să cadă. 4. V. intr. Fac un semn orĭ gest de amenințare: bătrînu amenință cu toĭagu asupra lor. – Și -rinț. Vechĭ și azĭ Olt. amelínț. Vechĭ și menínț, „ameninț”, și (a)méliț, „ameninț” și „menționez”.
35. [Scriban] amenințáre f., pl. -ărĭ. Vorbă saŭ gest pin care anunțĭ cuĭva rău pe care vreĭ să i-l facĭ.
36. [Scriban] 1) méliț, a -á, V. ameninț.
37. [Scriban] menínț, a -á, V. ameninț.
38. [DOOM 3] amenința (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. ameninț, 3 amenință; conj. prez. 1 sg. să ameninț, 3 să amenințe
39. [DOOM 3] amenințare s. f., g.-d. art. amenințării; pl. amenințări
40. [DOOM 2] amenința (a ~) vb., ind. prez. 3 amenință
41. [DOOM 2] amenințare s. f., g.-d. art. amenințării; pl. amenințări
42. [MDO] amenința (ind. prez. 1 sg. ameninț, 3 sg. și pl. amenință)
43. [IVO-III] ameninț.
44. [DER] amelița (-țez, -at), vb. – (Înv.) A menționa, a indica, a aminti. Este cuvînt care apare numai la vechii cronicari din sec. XVII și XVIII, și care nu pare să fi avut circulație pop. De aceea, credem că este o reproduce fidelă artificială a ngr. μελετῶ „a studia, a medita, a menționa”. Pare puțin probabilă ipoteza din DAR, care presupune o identitate între amelița și amenința și, pentru a explica semantismul primului vb., se gîndește la o posibilă confuzie între lat. *amminaciare „a amenința” și lat. *amminiciare, de la minari „a întrece, a depăși”.
45. [DER] amenința (amenințat, amenințat), vb. – A arăta intenția de a face rău cuiva. – Var. (a)meni(n)ța, (a)meli(n)ța (înv.) La. *ammῑnaciāre, de la minaciae „amenințare” (Pușcariu 77; DAR; REW 5584); cf. it. minacciare (sicil. amminazzari), prov., cat. menassar, fr. menacer, sp. amenazar, port. ameaçar. După Philippide, Principii, 98, din lat. minitor „a amenința”. Der. amenințător, adj. (care amenință); amenințătură, s. f. (amenințare).
46. [DAS] AMENINȚARE. Subst. Amenințare, intimidare, înfricoșare, înspăimîntare (rar); războiul nervilor (fig.); sperietură, speriat, speriere (rar); teroare, terorizare; terorism; avertizare, avertisment, prevenire; șantaj, șantajare; admonestare, admonestație (rar), apostrofare, răsteală (pop.), stropșeală (pop. și fam.), stropșire (pop. și fam.). Blestem, imprecație, afurisenie, urgisire (înv. și pop.), anatemă, anatemizare (rar). Pericol, primejdie, sabia lui Damocles. Sperietoare. Adj. Amenințător, înspăimîntător, îngrozitor, abominabil, înfricoșător, înfiorător. Intimidat, înfricoșat, înfricat (reg.), înspăimîntat, speriat, timorat (livr.), îngrozit. Blestemat, afurisit, urgisit (pop.). Periculos, primejdios, riscant. Vb. A amenința, a intimida, a speria, a băga spaima (în cineva), a băga în sperieți, a înspăimînta, a înfricoșa, a îngrozi, a umple de groază, a teroriza, a ține sub teroare. A primejdui, a periclita, a pune în pericol. A preveni, a avertiza; a șantaja; a apostrofa, a admonesta, a stropși (pop. și fam.). A se speria, a se înspăimînta, a se înfricoșa, a se înfrica, a se îngrozi, A blestema, a afurisi, a anatemiza (rar). A fi amenințat, a fi în pericol, a fi periclitat, a fi terorizat, a fi (a sta) între ciocan și nicovală, a atîrna de un fir de păr, a-l paște pe cineva moartea (păcatul, primejdia). Adv. În pericol; între ciocan și nicovală, la marginea prăpastiei; cu amenințări, amenințător. V. asuprire, ceartă, frică, mustrare, pedeapsă.
47. [DLRLV] AMELIȚA vb. (Mold.) Fig. A face mențiune despre ceva, a pomeni. Alți istorici megieși nemică n-au amelițat de această domnie. URECHE. Ni să pare că am scris deplin, care nice la un letopisăț a țării noastre nime n-au amelițat măcar cît de puțin de acestea ce am scris noi. NCL I, 30; cf. NCL I, 7,8; CANTEMIR, HR. Etimologie: lat. *amminaciare. Vezi și amelățătură, amelițat.
48. [DLR] MELIȚÁ2 vb. I v. amenința.
49. [DLR] MELIȚÁRE2 s. f. v. amenințare.
50. [DLR] MENINȚA vb. I v. amenința.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL