1. [DEX '09] AMENINȚA, ameninț, vb. I. Tranz. 1. A arăta intenția de a face rău cuiva (pentru a-l intimida sau pentru a obține ceva de la el). 2. A face un gest de amenințare. 3. A constitui o primejdie pentru cineva sau ceva. 4. A fi gata să..., a fi pe punctul de a... 5. (Rar) A anunța, a vesti, a prevesti ceva rău, primejdios. – Lat. *amminaciare (< minaciae „amenințări”).
2. [MDA2] amenința [At: CORESI, ap. HEM 1046 / Pzi: ameninț / V: (înv) amânun~, ~nița, ~erința, (îvr) ~elința, amelița, melița, meliți, menința / E: lat *amminaciare < minaciae „amenințări”] 1 vt (Înv; îf melița) A provoca pe cineva prin mimică. 2 vt (Înv) A face (cu mâna) un gest poruncitor adresat cuiva. 3 vt (Înv) A pomeni. 4-5 vt, vi (Construit cu „asupră” sau „cătră”; instrumentul acțiunii este în acuzativ și este introdus de „cu”) A arăta intenția de a face rău cuiva (pentru a-l intimida sau) pentru a obține ceva. 6 vt A constitui o primejdie pentru (cineva sau) ceva.
3. [CADE] AMENINȚA (-inț), AMERINȚA (-rinț) I. vb. tr. 1 A da cuiva a înțelege, a-l înfricoșa prin vorbă, prin faptă, prin gesturi, prin scris, că trebue să se teamă de mînia sau răzbunarea lui, de răul ce are de gînd să-i facă, etc.: l-a amenințat cu bătaia, cu moartea ¶ 2 pr. ext. (vorb. de primejdiile de cari are să se teamă cineva): după ce se văzu scăpat de primejdia ce-l amenințase (ISP.). II. vb. intr. A face cu mîna, cu arma, cu un lucru oare-care, un semn, o mișcare, cu scopul de a înfricoșa pe cineva, de a opri în loc pe un dușman, de a-l reduce la neputință (mai adesea în basme, cînd este vorba de puterea vrăjilor): avea trei bețișoare în mînă și, cînd a amenințat, toate curțile s’au risipit (VOR.); amenință asupra lor și se făcură stane de piatră (ISP.) [lat. *amminaciare < minaciae].
4. [DEX '98] AMENINȚA, ameninț, vb. I. Tranz. 1. A arăta intenția de a face rău cuiva (pentru a-l intimida sau pentru a obține ceva de la el). 2. A face un gest de amenințare. 3. A constitui o primejdie pentru cineva sau ceva. 4. A fi gata să..., a fi pe punctul de a... 5. (Rar) A anunța, a vesti, a prevesti ceva rău, primejdios. – Lat. *amminaciare (< minaciae „amenințări”).
5. [DLRLC] AMENINȚA, ameninț, vb. I. Tranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau de o completivă directă) 1. A manifesta față de cineva intenția de a-i face rău (de obicei cu scopul de a-l intimida sau de a obține ceva). [Arendașul] îi gonea, amenințîndu-i cu gardienii și cu jandarmii, ca să-și dea seama ei că aci... el are putere și mai mare. PAS, L. I 124. Ba încă m-a și amenințat că... are să poruncească să mă întindă la scară. CREANGĂ, A. 159. Ș-apoi se-ncrunta Și-i amenința Să-i puie de vii Chiar în temelii. ALECSANDRI, P. P. 187. 2. (Cu determinări introduse prin prep. «cu») A face un gest de amenințare. Mă amenință cu bățul. ◊ Absol. Spunea ceva și amenința cu mîna. PAS, L. I 56. Îl auzi, Manole? a amenințat cu degetul duhul meu de groază. SADOVEANU, N. F. 7. Mihăilă Cu sabia-n mînă, Dac-așa vedea, Cu ea c-adia Și amenința. TEODORESCU, P. P. 36. ◊ Intranz. Dacă văzu... că nu este chip a scăpa cu față curată, se opri în loc, amenință asupra lor și să făcură stane de piatră. ISPIRESCU, L. 302. 3. A reprezenta sau a constitui o primejdie pentru cineva sau ceva. Focarele de paludism amenință sănătatea locuitorilor din jurul bălților și mlaștinilor, În cea dintîi epocă a întemeierii principatelor... care coprinde tot secolul al XIV-lea (de la 1290 pînă la 1418) vedem tă aceste state se văzură mai întîi amenințate în naționalitate și existența lor politică. BĂLCESCU, O. II 12. 4. A fi gata să..., a fi pe punctul de a... Pe coperiș, mușchiul verde crescuse în voia cea bună, înlăuntru ploaia făcuse gropi, iar pereții umezi amenințau să cadă. DUNĂREANU, N. 16. 5. (Învechit; cu complement direct) A anunța, a vesti (o primejdie). În mînă-i buzduganul domnesc, care-n războaie Ca brațul care-l poartă în veci nu se îndoaie. Și pe deasupră-i steagul, amenințînd furtuna. ALECSANDRI, P. A. 145. Ca umbre fioroase Ce ies din întunerec o crimă-amenințînd. ALEXANDRESCU, P. 144.
6. [DLRM] AMENINȚA, ameninț, vb. I. Tranz. 1. A manifesta față de cineva intenția de a-i face rău (pentru a-l intimida sau pentru a obține ceva). Ș-apoi se-ncrunta Și-i amanința Să-i puie de vii Chiar în temelii (ALECSANDRI). 2. A face un gest de amenințare. Spunea ceva și amenința cu mîna (PAS). 3. A constitui o primejdie pentru cineva sau ceva. Bălțile neasanate amenință sănătatea locuitorilor. 4. A fi gata să..., a fi pe punctul de a... Pereții umezi amenințau să cadă (DUNĂREANU). 5. (Rar) A anunța, a vesti, a prevesti (ceva). Umbre fioroase Ce ies din întunerec o crimă amenințînd (ALEXANDRESCU). – Lat. *amminaciare (< minaciae „amenințări”).
7. [Șăineanu, ed. VI] amenințà v. 1. a înfricoșa cu o pedeapsă; 2. a face semn de amenințare: amenință asupra lor și se făcură stane de piatră ISP.; 3. (galicism) a fi de temut: casa amenință să cază. [Lat. *ADMINACIARE, din MINACIAE, amenințări, de unde și forma secundară amerințà; sensul 3 după fr. menacer].
8. [MDA2] amânunța v vz amenința
9. [MDA2] amelința vt vz amenința
10. [MDA2] amelița v vz amenința
11. [MDA2] amenița v vz amenința
12. [MDA2] amerința v vz amenința
13. [MDA2] melița2 v vz amenința
14. [MDA2] menința v vz amenința
15. [CADE] †AMELINȚA... = AMENINȚA...
16. [CADE] AMERINȚA...👉 AMENINȚA.
17. [Șăineanu, ed. VI] amerințà v. V. amenințà: umbre fioroase ce ies din întunerec o crimă amerințând GR. AL.
18. [Șăineanu, ed. VI] menințà v. (poetic) a amenința: menințând barbare glasuri AL.
19. [Scriban] ameli(n)ț v. tr. V. ameninț.
20. [Scriban] améninț (est) și -ínț (vest), a -á v. tr. (lat. *amminentiare saŭ *eminentiare, d. éminens, -éntis, part. luĭ eminére, a fi proeminent, minaciae, amenințărĭ; it. minaciare, pv. menasar, fr. menacer, sp. amenazar, pg. ameaçar). 1. Fac amenințărĭ: a amenința pe cineva cu sabia, cu moartea. 2. L. V. Mold. Menționez. 3. Fig. (după fr.) Îs aproape să, inspir teamă să nu: apele amenință să se reverse, casa amenință să cadă. 4. V. intr. Fac un semn orĭ gest de amenințare: bătrînu amenință cu toĭagu asupra lor. – Și -rinț. Vechĭ și azĭ Olt. amelínț. Vechĭ și menínț, „ameninț”, și (a)méliț, „ameninț” și „menționez”.
21. [Scriban] 1) méliț, a -á, V. ameninț.
22. [Scriban] menínț, a -á, V. ameninț.
23. [DOOM 3] amenința (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. ameninț, 3 amenință; conj. prez. 1 sg. să ameninț, 3 să amenințe
24. [DOOM 2] amenința (a ~) vb., ind. prez. 3 amenință
25. [MDO] amenința (ind. prez. 1 sg. ameninț, 3 sg. și pl. amenință)
26. [IVO-III] ameninț.
27. [DER] amenința (amenințat, amenințat), vb. – A arăta intenția de a face rău cuiva. – Var. (a)meni(n)ța, (a)meli(n)ța (înv.) La. *ammῑnaciāre, de la minaciae „amenințare” (Pușcariu 77; DAR; REW 5584); cf. it. minacciare (sicil. amminazzari), prov., cat. menassar, fr. menacer, sp. amenazar, port. ameaçar. După Philippide, Principii, 98, din lat. minitor „a amenința”. Der. amenințător, adj. (care amenință); amenințătură, s. f. (amenințare).
28. [DLR] MELIȚÁ2 vb. I v. amenința.
29. [DLR] MENINȚA vb. I v. amenința.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL