1. [MDA2] zuzur1 sn [At: MUREȘANU, P. 117 / Pl: ~e / E: fo cf susur] 1-3 (Îvr) Zbârnâială (1-3). 4 (Rar) Murmur.
2. [MDA2] zuzur2 sn vz susur
3. [DLRLC] ZUZUR s. n. v. susur.
4. [DEX '09] SUSUR, susure, s. n. Zgomot continuu, monoton, lin, ușor și plăcut produs de curgerea unei ape, de frunzele mișcate de vânt etc.; murmur, susurare. – Din susura (derivat regresiv).
5. [MDA2] sursur sn vz susur
6. [MDA2] susur sn [At: HELIADE, O. I, 114 / V: (reg) surs~ / Pl: ~e / E: pvb susura] 1 Zgomot slab, continuu, monoton, lin și plăcut, produs de apă (când curge), de frunzele bătute de vânt sau de adierile de vânt Si: murmur, șopot1, sunet, zvon, (rar) susurare, (rar) murmuială, murmurare, murmureală, zuzet, (înv) murmuit, (îvr) murmuire1 Vz fâșâială, fâșâire (1), fâșâit (1), foșneală (1), foșnet (1), foșnire (1), foșnitură, freamăt (1), fremătare (2), clipoceală (1), clipocit1 (2), șoșet, șoșot1. 2 (Pan; rar) Zumzet. 3 (Pan; rar) Zornăit. 4 (Rar) Murmur.
7. [DLRLC] SURSUR s. n. v. susur.
8. [DLRLC] SUSUR s. n. Zgomot continuu și lin, produs de o apă care curge sau de un frunziș mișcat de vînt. V. murmur, șopot, foșnet, freamăt. În noaptea lină de vară, un susur slab trece prin codrul adormit. SADOVEANU, O. I 284. Susurul acestor codri se stinsese o dată cu doina din caval. GALACTION, O. I 285. Băiatul auzi în baia zînelor un susur de apă. ISPIRESCU, L. 163. ◊ (Cu determinări precizînd intensitatea, natura sau calitatea zgomotului) în răpaosul nopții se auzea numai clătirea undelor ce se izbeau încetișor de mal și susurul alene al vîntulețului de vară. ODOBESCU, S. I 140. ◊ (Metaforic) Sta neclintit, cu ochii duși, în cadrul ferestrei. O înfiorare, un susur de șoapte tainice veni din livezi. SADOVEANU, O. I 276. Cuvintele lor se împreunau într-un susur de bucurie ascunsă. REBREANU, R. I 247. – Variante: sursur (POPESCU, B. III 10), zuzur (EMINESCU, N. 113) s. n.
9. [DN] SUSUR s.n. Zgomot continuu și lin produs de curgerea unei ape sau de foșnetul frunzelor bătute de vînt. [Pl. -re. / < susura].
10. [MDN '00] SUSUR s. n. zgomot continuu și lin produs de curgerea unei ape, de foșnetul frunzelor bătute de vânt etc. (< susura)
11. [Șăineanu, ed. VI] susur n. sunet lin și confuz: un susur de apă ISP. [Lat. SUSURRUS].
12. [DOOM 3] susur s. n., pl. susure
13. [DOOM 2] susur s. n., pl. susure
14. [IVO-III] susur, -ruri.
15. [GER] susur DU explică pe susur din lat. susurrus și la fel pe a susura din lat. susurrare. Credincios obiceiului, CADE (și după el și DLRM) pornește de la franceză. De remarcat că substantivul nu figurează în dicționarele franțuzești curente ; se găsește în schimb verbul susurrer „a șopti”", care nu pare prea vechi (e împrumutat, desigur, din italienește), scrierea cu s intervocalic citit s putînd fi explicată prin aceea că s-a transcris întocmai ortografia italiană. În plus, accentul romînesc (sùsur) nu corespunde cu cel franțuzesc. Să credem atunci că din franțuzește s-a împrumutat verbul, iar substantivul e postverbal format în romînește ? Nici așa nu merge, nu numai pentru că susur e mult mai frecvent decît a susura, ci mai ales pentru că și verbul are accentul pe prima silabă acolo unde acest lucru e posibil (3 sg. sùsură), ceea ce de asemenea nu se potrivește cu împrumutul din franțuzește. Cu atît mai puțin ne putem gîndi, în aceste condiții, la o origine latină. S-a neglijat pe de-antregul, ca și în alte cazuri, faptul că în grecește există substantivul σούσουρο, care a putut da fără nici o dificultate susur în romînește. În cazul acesta, verbul trebuie considerat denominativ.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL