1. [MDA2] vălărit sn [At: MARIAN, S. R. I, 227 / V: ~ret / Pl: ? / E: ns cf vălar1] 1 (Mol; Mun) Obicei practicat de grupuri de tineri de la sate, la Paști, la Crăciun sau la Anul Nou, când se merge pe la casele oamenilor și se fac urări gazdelor, care îi răsplătesc cu daruri în natură și în bani Si: (reg) vălărie. 2 (Reg) Obicei practicat în prima luni a postului mare, care constă în chinuirea câinilor, cu credința că aceasta contribuie la sporirea recoltelor.
2. [DEXI] vălărit s.n. (reg.) Obicei practicat la sate, la Paște, la Crăciun sau la Anul Nou, cînd grupuri de tineri merg pe la casele oamenilor și fac urări gazdelor care îi răsplătesc cu daruri (în bani sau în natură). • /cf. vălar.
3. [Scriban] vălărít n., pl. urĭ. Acțiunea de a vălări: umblînd cu vălăritu (Pătrășcanu, Schițe, ed. 2, 1918, 149). – Și -rét (Mold. sud). V. saĭegiŭ și velerim.
4. [MDA2] vălăret sn vz vălărit
5. [MDA2] vălări vi [At: SCRIBAN, D. / Pzi: ~resc / E: drr vălărit] (Mol; Mun) A umbla cu vălăritul (1).
6. [Scriban] vălărésc v. intr. (cp. cu alb. vălĭamări, înfrățire, vălĭá, frate de cruce). Munt. Mold. Umblu cîntînd cu lăutariĭ la Paște (în Munt. și la sfîntu Ioan) pe la casele în care-s flăcăĭ și fete de horă ca să strîngă banĭ pentru plata lăutarilor. Se cîntă și pe la alte case (pe la boĭerĭ), ĭar camărașu (casieru) pune baniĭ într’o căldăruță cu busuĭoc.
7. [DER] vălări (-resc, -it), vb. – Obicei folcloric din Munt. și Mold., mai mult sau mai puțin asemănător cu iordănit. Probabil de la val „talaz”; pentru semantism, cf. fr. ondoyer „a boteza în pericol de moarte”, de la onde „val”. Totuși, der. nu este clară, căci obiceiul insuficient studiat, nu pare să se bazeze totdeauna pe stropire. Legătura cu alb. vëljamëri „fraternitate” (Scriban) este improbabilă.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL