1. [DEX '09] URGISIRE, urgisiri, s. f. (Înv. și pop.) Acțiunea de a (se) urgisi și rezultatul ei. – V. urgisi.
2. [MDA2] urgisire sf [At: BIBLIA (1688), 2852/19 / Pl: ~ri / E: urgisi] 1 Detestare. 2 (Înv) Faptă rea Si: netrebnicie, nedreptate. 3 (Rar) Părăsire. 4 Persecuție. 5 (Înv) Izgonire.
3. [DLRLC] URGISIRE, urgisiri, s. f. Acțiunea de a urgisi; năpăstuire, ură; dispreț. Urgisit de cer și oameni, le-am răspuns prin urgisire! MACEDONSKI, O. I 11.
4. [DEX '09] URGISI, urgisesc, vb. IV. 1. Tranz. (Pop.) A provoca cuiva mari neplăceri, nedreptăți, persecuții. 2. Refl. (Înv.) A se mânia, a se înfuria. – Din ngr. orghízome (după urgie).
5. [MDA2] urghisi v vz urgisi
6. [MDA2] urgisi [At: PSALT. 211 / V: (îrg) ~ghisi / Pzi: ~sesc / E: ns cf ngr ὀργίζω (după urgie1)] 1 vt A detesta (1). 2 vt A urî1 (1). 3 vt A dizgrația (1). 4 vr (Înv) A se mânia. 5 vt A desconsidera. 6 vt A neglija. 7 vt A abandona (1). 8 vt A provoca rău Si: a năpăstui, a oropsi, a prigoni, a persecuta. 9 vt A alunga (1). 10 vt A exila (1).
7. [CADE] URGISI (-isesc) I. vb. tr. 1 ‡A avea mînie asupra cuiva, a fi mînios pe cineva, a-l urî: urgisia pre el frații săi derept acéia (PAL.) ¶ 2 A retrage cuiva favoarea, bunăvoința ce i-a arătat, a nu mai vrea să știe de el; a oropsi: (împăratul) dintr’acel ceas o au urgisit ca să nu mai fie volnică a să mai purta în portul ei împărătesc (GAST.); stăpîne, stăpîne, ce ți-am greșit ca să ne urgisești astfel, păcătoșii de noi (I.-GH.) ¶ 3 A lăsa în părăsire: care preot nu va purta grijă de beserica lui, ce o va urgisi (PRV.-MB.) ¶ 4 ‡A exila: (Traian) i-a urgisit, adecă i-au trimis în urgie la țările Armeniei (N.-COST.). II. vb. refl. ‡A se mînia grozav, a se aprinde de mînie: déca auzi Antioh împăratul cuvintele acestea, să urgisi cu mînie (BIBL.) [ngr. ὸργίζομαι, influențat în fonetism de urgie].
8. [CADE] URGISIT adj. 1 p. URGISI ¶ 2 Lăsat în părăsire, oropsit: ea găsise un tron vechiu, ~ într’un colț din bordeiul Neagului (ISP.); ~a și sbuciumata lui soție scosese acum pe tipsie și cloșca cu puii de aur (CRG.) ¶ 3 Blestemat, afurisit: ajutat de abecedarul ~, în puține ceasuri am învățat a ceti (NEGR.).
9. [DLRLC] URGISI, urgisesc, vb. IV. 1. Tranz. A năpăstui, a condamna, a oropsi; a desconsidera. Femeia îl rîzgîiase o vreme și-l urgisea acum. PAS, L. I 46. Urgisit de toți să fii, Tu de-a pururea iubește. VLAHUȚĂ, O. A. 27. De-oi ști chiar că-i urgisi pe bătrînul Iablonovschi... mi-oi face datoria de a-ți spune adevărul. ALECSANDRI, T. 1489. 2. Refl. (Învechit) A se supăra, a se înfuria. O să se urgisească tatăl său pă mine. GORJAN, H. I 137.
10. [Șăineanu, ed. VI] urgisì v. 1. a urî tare, a detesta; 2. a lăsa în părăsire: a urgisit copilul într’o pădure; 3. pop. a exila: l’a urgisit departe în lume. [Gr. bizantin ORGHIZOMAI (prin mijlocirea aoristului)].
11. [Scriban] urgisésc v. tr. (d. urgie, după ngr. orgizo, aor. órgisa, înfuriĭ). Daŭ urgiiĭ, oropsesc, nu maĭ ĭubesc, nu vreaŭ să maĭ văd. Dizgrațiez, depărtez, exilez: Aŭgust l-a urgisit pe Ovidiŭ la Tomi. L. V. Înfuriĭ, fac să se înfurie (Bibl. 1688). V. refl. Mă înfuriĭ. V. intr. A urgisi peste cineva. – L. V. și (în)urghisesc (după ngr.), exilez.
12. [DOOM 3] urgisire (înv., pop.) s. f., g.-d. art. urgisirii; pl. urgisiri
13. [DOOM 2] urgisire (înv., pop.) s. f., g.-d. art. urgisirii; pl. urgisiri
14. [DOOM 3] urgisi (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. urgisesc, 3 sg. urgisește, imperf. 1 urgiseam; conj. prez. 1 sg. să urgisesc, 3 să urgisească
15. [DOOM 2] urgisi (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. urgisesc, imperf. 3 sg. urgisea; conj. prez. 3 să urgisească
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL