1. [DEX '09] STRIGĂTURĂ, strigături, s. f. Exclamație onomatopeică; spec. specie a liricii populare, de obicei în versuri, cu caracter epigramatic, cu aluzii satirice sau glumețe ori cu conținut sentimental, care se strigă la țară, în timpul executării unor jocuri populare; chiuitură, strigăt. – Striga + suf. -ătură.
2. [MDA2] strigătură sf [At: LEX. MARS, 193 / Pl: ~ri, (reg) ~re / E: striga + -ătură] 1 (Asr) Strigăt (1). 2 Grup de versuri cu caracter satiric sau glumeț, care se strigă în timpul jocului, la sate Si: chiuit1 (8), chiuitură (8), (pop) strigare (28), strigăt (14), (reg) horă1 (18). 3 (În descântece) Deochi1 (1).
3. [DLRLC] STRIGĂTURĂ, strigături, s. f. Mică compoziție în versuri cu caracter epigramatic, cu aluzii satirice sau glumețe, care se strigă în timpul jocului la sate; chiuitură. Bătrînul își puse mînile-n chimir și începu a îngîna încet, din gît, după tact, strigăturile flăcăilor. SADOVEANU, O. VII 252. Doinele le subîmpărțim în secțiunile: dragoste, dor și jale... iară strigăturile în: strigături glumețe și strigături satirice. JARNÍK-BÎRSEANU, D. X.
4. [Șăineanu, ed. VI] strigătură f. Tr. versuri satirice sau de dragoste pe cari flăcăii le cântă sau le strigă la hore, chiuind uneori la sfârșitul fiecării strigături.
5. [Scriban] strigătúră f., pl. ĭ. Chiuitură, glumă populară exprimată în cîte-va versurĭ improvizate și strigate de jucător în horă.
6. [DOOM 3] strigătură s. f., g.-d. art. strigăturii; pl. strigături
7. [DOOM 2] strigătură s. f., g.-d. art. strigăturii; pl. strigături
8. [DTM] strigătură (în folclorul* românesc), specie muzical-poetică, în versuri improvizate (cu conținut umoristic și satiric, mai rar liric), scandată de către unii dansatori în timpul jocului (3). Are uneori funcție de comandă. Ritmul s. împrumută ritmul versului respectiv, vădind, prin aceasta, o relativă autonomie față de ritmul muzical și de acela al pașilor.
9. [MDTL] STRIGĂTURĂ (de la a striga) Specie a poeziei lirice populare, limitată în genere la un catren, rostită la joc de flăcăi sau fete. În unele părți ale țării este cunoscută și sub denumirea de chiuitură, țipuritură. În cadrul producțiilor orale folclorice, se caracterizează printr-o mare varietate, prin dinamismul și puterea de adaptare la realitățile vieții. Prin forma ei concisă și prin tendința-i uneori satirică, se aseamănă cu epigrama.
10. [Argou] strigătură, strigături s. f. (intl.) sentință judecătorească.
11. [DRAM 2015] strigătură, strigături, s.f. – Specie a liricii populare, în versuri, cu caracter satiric; chiuitură. După unii autori, o reminiscență a procesiunilor dionisiace, când totul era permis; „se cultiva vorba pe șleau, expresia batjocoritoare ce îmbracă formele strigăturilor noastre populare” (Nițu, 1988: 23): „Haideți, fete, la căline, / Că la gioc nu vă ie nime; / Sunteți multe ca iarba / Și bătrâne ca mama” (Papahagi, 1925: 220). – Din striga + suf. -ătură (DEX, MDA).
12. [DRAM] strigătură, -i, s.f. – Specie a liricii populare, în versuri, cu caracter satiric; chiuitură. După unii autori, o reminiscență a procesiunilor dionisiace, când totul era permis; „se cultiva vorba pe șleau, expresia batjocoritoare ce îmbracă formele strigăturilor noastre populare” (Nițu 1988: 23): „Haideți, fete, la căline, / Că la gioc nu vă ie nime; / Sunteți multe ca iarba / Și bătrâne ca mama” (Papahagi 1925: 220). – Din striga (< lat. *strigare) + -ătură.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL