1. [DEX '09] OȚERIRE s. f. v. oțărâre.
2. [MDA2] oțerire sf vz oțărâre
3. [DLRLC] OȚERIRE s. f. v. oțărîre.
4. [DEX '09] OȚĂRÂRE, oțărâri, s. f. (Pop.) Faptul de a (se) oțărî; oțăreală (1). [Var.: oțerire s. f.] – V. oțărî.
5. [DEX '09] OȚĂRI vb. IV v. oțărî.
6. [DEX '09] OȚĂRÎ, oțărăsc, vb. IV. Refl. (Pop.) 1. A se mânia, a se înfuria; a se răsti la cineva. ♦ Refl. și tranz. A (se) mâhni, a (se) supăra. ♦ A se înspăimânta, a se îngrozi. 2. A face grimase, a se strâmba (din cauza unei băuturi sau a unei mâncări neplăcute la gust). [Var.: oțări, oțeri, oțerî vb. IV] – Din bg. ocerea.
7. [DEX '09] OȚERI vb. IV v. oțărî.
8. [DEX '09] OȚERÎ vb. IV v. oțărî.
9. [MDA2] oțăra v vz oțărî
10. [MDA2] oțărâre sf [At: ASACHI, S. L. II, 53 / V: (reg) ~rire, oțerire / Pl: ~ri / E: oțărî] (Îvp) 1 Mânie. 2 Răstire. 3 Revoltă. 4 Scârbă. 5 înfiorare. 6 Spaimă.
11. [MDA2] oțări v vz oțărî
12. [MDA2] oțărire sf vz oțărâre
13. [MDA2] oțărî [At: PSALT. 207 / V: (înv) ~ri, oțerî, oțeri, (cscj) ~ra / Pzi: ~răsc / E: bg оцеря] (Îvp) 1 vr A se mânia. 2 vr A se răsti la cineva. 3 vr A se revolta. 4 vr A se îngrozi. 5 vr A se mâhni. 6 vt A scârbi. 7 vr A face grimase din cauza unei băuturi sau a unei mâncări neplăcute Si: a se strâmba.
14. [MDA2] oțeri v vz oțărî
15. [MDA2] oțerî v vz oțărî
16. [CADE] OȚĂRÎ. OȚERÎ (-ărăsc, -erăsc), OȚĂRI, OȚERI (-ăresc, -eresc) vb. refl. A se înfierbînta de mînie, a se înfuria, a fi scuturat de fiori de mînie, de spaimă sau de indignare: mi se oțărește inima cînd gîndesc la cîte o pătimit bieții locuitori (ALECS.); încruntă sprînceana și se oțărî de supărare (ISP.); apoi toate au fost cum au fost, zise moș Nichifor, încrețind din sprîncene și oțerîndu-se (CRG.); popa cam venise puțin în mînie și începu a se oțări (SB.) [bg. ocĕrvamŭ].
17. [CADE] OȚĂRÎRE, OȚĂRIRE, OȚERÎRE, OȚERIRE sf. Faptul de a se oțărî; înfiorare, spaimă: furie: am rămas mut de oțerire și de rușine (NEGR.).
18. [DLRLC] OȚĂRÎ, oțărăsc, vb. IV. Refl. 1. A se mînia, a se întărită, a se înfuria, a se burzului; a se răsti la cineva. Duca-vodă s-a oțărît și a strigat cu mînie. SADOVEANU, Z. C. 234. Ci lasă-le încolo de terfeloage, măi băiete... se oțăra Ruxanda Duhu, ascunzîndu-le ca pe niște dușmani ai casei. C. PETRESCU, R. DR. 29. ◊ Tranz. A mîhni, a supăra. Acuma stă și doarme, după ce și-a oțărît inima. C. PETRESCU, Î. II 176. 2. A face grimase, a se încrunta, a se strîmba (din cauza unei băuturi sau mîncări acre sau neplăcute). Annie gustă și se oțărî, rîzînd. C. PETRESCU, C. V. 194. ◊ Tranz. fact. Spuma de drojdie, din cale-afară de tare, oțărî pe meseni. Contabilul se scutură ca de friguri. STĂNOIU, C. I. 88. – Variante: oțări (NEGRUZZI, S. I 120), oțeri (GALACTION, O. I 48, COȘBUC, P. I 226, ALECSANDRI, T. II 9, NEGRUZZI, S. I 292), oțerî (CREANGĂ, P. 204) vb. IV.
19. [DLRLC] OȚĂRÎRE s. f. Faptul de a(se) oțărî; supărare mare, mînie, furie; indignare. Fată hăi! vină-ncoace! strigă el cu oțărîre, holbîndu-se la dînsa. SADOVEANU, Z. C. 149. – Variantă: oțerire (NEGRUZZI, S. I 7) s. f
20. [DLRLC] OȚERI vb. IV v. oțări.
21. [Șăineanu, ed. VI] oțărì v. Mold. 1. a îngrozi (de indignare): o faptă făr’ de lege ce mintea-mi oțărește AL.; 2. a se înfiora: bătrânul așteaptă moartea făr’a se oțări NEGR. [Origină necunoscută].
22. [Șăineanu, ed. VI] oțărire f. Mold. 1. indignațiune: am rămas mut de oțărire și de rușine NEGR.; 2. înfiorare, spaimă: pe margini de prăpăstii călcând făr’ oțărire AL.
23. [Scriban] oțărăsc, a -î v. tr. (vechĭ oțeresc, d. sîrb. cjeriti, bg. ocervam, rus. [o]ščéritĭ, a-țĭ arăta dințiĭ, a rînji. V. știresc). Îngrozesc, înfiorez, displac adînc. V. refl. Mă înfior de dezgust orĭ de groază (de ex., un copil căruĭa nu-ĭ place un medicament). Mă înfuriĭ, mă îndîrjesc.
24. [Scriban] oțărîre f. Acțiunea de a te oțărî, înfiorare din cauza dezgustuluĭ saŭ groazeĭ. Îndîrjire.
25. [Scriban] oțerésc, V. oțărăsc.
26. [DOOM 3] oțărâre (pop.) s. f., g.-d. art. oțărârii; pl. oțărâri
27. [DOOM 3] oțărî (a se ~) (pop.) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă oțărăsc, 3 sg. se oțărăște, imperf. 1 sg. mă oțăram; conj. prez. 1 sg. să mă oțărăsc, 3 să se oțărască; imper. 2 sg. afirm. oțărăște-te; ger. oțărându-mă
28. [DOOM 2] oțărâre (pop.) s. f., g.-d. art. oțărârii; pl. oțărâri
29. [DOOM 2] !oțărî (a se ~) (pop.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se oțărăște, imperf. 3 sg. se oțăra, perf. s. 3 sg. se oțărî, 3 pl. se oțărâră; conj. prez. 3 să se oțărască; ger. oțărându-se; part. oțărât
30. [MDO] oțărî (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. oțărăsc, imperf. oțăra, conj. oțărască)
31. [IVO-III] oțărăsc, -răști 2, -răște 3, -rască 3 conj., -ram 1 imp., -rît prt., -rîtor adj. v.
32. [DER] oțeri (oțeresc, oțerit), vb. refl. – 1. A strica gustul unei mîncări, a irita, a strepezi dinții. 2. A se dezgusta, a se încrunta. – 3. A se supăra, a se bosumfla. – Var. oțărî, oțări. Origine îndoielnică. Trebuie să aibă legătură cu sb. ceriti se „a rîde sarcastic” (Scriban), bg. očervam „a-și arăta colții” (Candrea), bg. cerjă se „a lua un medicament”, rus. ščeriti (Rosetti, Studii ling., 28); dar baza comună a acestor cuvinte nu este clară. Oricum, nu e posibilă der. din sl. ostriti „a ascuți” (Cihac, II, 235), nici din lat. obterrere (Capidan, Dacor., III, 762). Der. oțerime, s. f. (Mold., dezgust); oțeros, adj. (Mold., înv., groaznic).
33. [DRAM 2021] oțărî, oțărăsc, v.r. 1. A se mânia. 2. A se răsti la cineva. – Din bg. ocerea (DEX).
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL