1. [DEX '09] ONORIFIC, -Ă, onorifici, -ce, adj. 1. (Despre titluri, distincții etc.) Care aduce onoruri; acordat în semn de cinste, de respect, de considerație față de cineva. ♦ (Despre funcții, servicii etc.) Care aduce onoare, cinste (fără a produce un profit material). 2. (Despre persoane) Căruia i s-a acordat un titlu (de onoare) în semn de respect, de considerație pentru merite deosebite; care îndeplinește o funcție, o sarcină, fără a fi retribuit; de onoare. Membru onorific. – Din fr. honorifique, lat. honorificus.
2. [MDA2] onorific, ~ă a [At: (a. 1875) URICARIUL, V, 150/1 / Pl: ~ici, ~ice / E: fr honorifique, lat honorificus, -a, -um] 1 (D. un titlu, o distincție etc.) Acordat în semn de cinste, de considerație față de cineva. 2 (D. o funcție de serviciu) Care aduce onoare, cinste, fără a produce un profit material. 3 (D. persoane) Căruia i s-a acordat un titlu în semn de respect, de considerație pentru merite deosebite. 4 (D. persoane) Care îndeplinește o funcție fără a fi retribuit.
3. [CADE] *ONORIFIC adj. 1 Care aduce onoruri: titlu ~ ¶ 2 Care nu e retribuit, fără plată: funcțiune ~ [fr.].
4. [DLRLC] ONORIFIC, -Ă, onorifici, -e, adj. 1. Care aduce onoruri; făcut, acordat în semn de cinste, de onoare, de respect, de considerație față de cineva. Titlu onorific. 2. Care aduce onoare, cinste, fără a produce un profit material. Junii membri ai comitetului primiră cu plăcere astă onorifică însărcinare. NEGRUZZI, S. I 342. 3. (Despre persoane) Căruia i s-a acordat un titlu în semn de respect, de considerație pentru merite deosebite; de onoare. Membru onorific. Președinte onorific..
5. [DN] ONORIFIC, -Ă adj. 1. Care aduce o distincție, onoruri, fără însă a atrage după sine avantaje sau profituri materiale. 2. Căruia i s-a acordat un titlu în semn de respect, de considerație; de onoare. [< fr. honorifique].
6. [MDN '00] ONORIFIC, -Ă adj. 1. (despre titluri, distincții, funcții etc.) care aduce onoruri, fără a trage un avantaj, profit material. ◊ care îndeplinește o funcție fără a fi retribuit. 2. căruia i s-a acordat un titlu în semn de respect, de considerație. (< fr. honorifique, lat. honorificus)
7. [Șăineanu, ed. VI] onorific a. ce procură onoruri: titlu onorific.
8. [Scriban] *onorífic, -ă adj. (lat. honoríficus, d. honor, onoare, și fácere, a face). Onorar, care face onoare pin persoana luĭ: membru onorific. Care procură onorurĭ (dar nu leafă): titlu onorific. Adv. În mod onorific: a funcționa onorific.
9. [DOOM 3] onorific adj. m., pl. onorifici; f. onorifică, pl. onorifice
10. [DOOM 2] onorific adj. m., pl. onorifici; f. onorifică, pl. onorifice
11. [DLR - tomul X] ONORIFIC, -Ă adj. 1. (Despre un titlu, o distincție etc.) Care aduce onoruri (3); acordat în semn de cinste, de onoare, de considerație față de cineva. Servește astăzi numai de un titlu mai cu samă onorific! (a. 1857), uricariul, v, 150/1. Traiul de stînă nici chiar in Odiseea lui Omer nu constituie o distincțiune onorifică. hasdeu, i. c. i, 38. Cînd a fost vorba să i se confere o distincție onorifică, ...el s-a împotrivit. maiorercu, cr. ii, 297. ♦ (Despre o funcție, un serviciu) Care aduce onoare, cinste, fără a produce un profit material; care este îndeplinit fără a fi retribuit. Junii membri ai comitetului primiră cu plăcere asta onorifică însărcinare. negruzzi, s. i, 342. 2. (Despre persoane) Căruia i s-a acordat un titlu (de onoare) în semn de respect, de considerație pentru merite deosebite; care îndeplinește o funcție, o sarcină fără a fi retribuit; de onoare (3). Începea a fi privit ca funcționar onorific al legației. vlahuță, s. a. ii, 347. ◊ (Substantivat) Se hotărîse în fine să trimită și la gura Dunărei un consul de carieră in locul unui simplu onorific. babt, e. 28. – Pl.: onorifici, -ce. – Din fr. honorifique, lat. honorificus, -a, um.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL