1. [DEX '09] OBIECȚIE, obiecții, s. f. Argument pe care îl invocă cineva împotriva unei teze, a unei propuneri sau a unei pretenții; observație prin care cineva își manifestă dezacordul față de ceva. [Var.: obiecțiune s. f.] – Din fr. objection.
2. [MDA2] obiecție sf [At: STAMATI, D. / P: o-biec~ / V: ~iune / Pl: ~ii / E: fr objection] 1 Observație prin care cineva își manifestă dezacordul față de ceva.
3. [DLRLC] OBIECȚIE, obiecții, s. f. (Adesea în legătură cu verbele «a face», «a ridica» etc.) Argument care se opune unei teze, observație prin care cineva își manifestă dezacordul față de ceva. V. critică. O obiecție poate să ne fie făcută, și anume una foarte serioasă. GHEREA, ST. CR. I 313. Și-și plecă urechea ca și cînd i s-ar fi făcut o obiecție pe care n-a auzit-o. VLAHUȚĂ, O. AL. II 23. Pronunțat: -bi-ec-. - Variantă: obiecțiune (IBRĂILEANU, SP. CR. 93) s. f.
4. [DN] OBIECȚIE s.f. Argument pe care cineva îl opune unei propuneri, unei pretenții, unei teze sau prin care își manifestă dezacordul față de acestea. [Gen. -iei, var. obiecțiune s.f. / cf. fr. objection, lat. obiectio – mustrare].
5. [MDN '00] OBIECȚIE s. f. argument pe care cineva îl opune unei propuneri, pretenții, teze sau prin care își manifestă dezacordul față de acestea. (< fr. objection, lat. obiectio)
6. [DEX '09] OBIECȚIUNE s. f. v. obiecție.
7. [MDA2] obiecțiune sf vz obiecție
8. [CADE] *OBIECȚIUNE, OBIECȚIE sf. Întîmpinare, ceea ce se răspunde, pricina pe care o invocă cineva spre a contrazice, spre a refuza ceva, spre a se împotrivi la ceva [fr.].
9. [DN] OBIECȚIUNE s.f. v. obiecție.
10. [Șăineanu, ed. VI] obiecțiune f. dificultate ce se opune unei propuneri sau cereri.
11. [Scriban] *obĭecțiúne f. (lat. objéctio, -ónis. V. de- și in-jecțiune, pro-ĭecțiune). Acțiunea de a obĭecta. Vorbe pe care le opuĭ uneĭ afirmațiunĭ, uneĭ presupunerĭ: a nu face nicĭ o obĭecțiune. – Și obĭécție.
12. [DOOM 3] obiecție (desp. -biec-ți-e) s. f., art. obiecția (desp. -ți-a), g.-d. art. obiecției; pl. obiecții, art. obiecțiile (desp. -ți-i-)
13. [DOOM 2] obiecție (-biec-ți-e) s. f., art. obiecția (-ți-a), g.-d. art. obiecției; pl. obiecții, art. obiecțiile (-ți-i)
14. [MDO] obiecție
15. [DLR - tomul X] OBIECȚIE s. f. (Construit mai ales cu verbele „a avea”, „a face”, „a ridica”) Argument pe care-l invocă cineva împotriva unei teze; observație prin care cineva își manifestă dezacordul față de ceva. cf. STAMATI, D., ARISTIA, PLUT. Voi lua cestiunea... așa cum a pus-o legea în față cu obiecțiunile prea fericirii voastre (a. 1865). URICARIUL, X, 372. Este poate cu putință a le face obiecțiunea că sînt uneori prea conciși. MAIORESCU, CR. I, 60. O obiecție poate să ne fie făcută, și anume una foarte serioasă. GHEREA, ST. CR. I, 313, cf. DDRF, BARCIANU, ȘĂINEANU, ALEXI, W. „Pizmașilor”... el li arată că trecerea... a fost încuviințată de toată boierimea țerii... și că s-a adus numai obiecția de grabă, IORGA, L. I, 264. Prevăd o obiecțiune, anume că reprezentanții vechii școli critice... au avut o activitate scurtă. IBRĂILEANU, SP. CR. 93. Objecțiunile lui erau nimerite la purtarea obraznică, SEVERIN, S. 23, cf. BUL. COM. IST. v, 46. Epitropul meu n-a făcut nici o obiecțiune. BRĂESCU, A. 157. Simțind parcă o obiecție, Aurica se scuză, CĂLINESCU, E. O. I, 54. – Pronunțat: -bi-ec-. – pl.: obiecții. – Și: obiecțiune (scris și objecțiune) s. f. – Din fr. objection.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL