1. [DEX '09] NĂBĂDAIE, năbădăi, s. f. (Pop.) 1. Acces de furie, de mânie. ◊ Loc. adj. Cu năbădăi = năbădăios (1). ◊ Expr. A băga (pe cineva) în năbădăi = a) a înspăimânta; b) a face să-și piardă calmul, stăpânirea de sine. 2. (Pop.) Criză epileptică. – Et. nec.
2. [MDA2] năbădaie sf [At: I. GOLESCU, C. / Pl: ~dăi / E: nct] (Pop; mpl) 1 (Med) Epilepsie. 2 (Pex) Criză epileptică Si: (pop) pandalie. 3 (Pex) Duh rău despre care se crede că ar provoca epilepsia Si: (reg) năbădaică (1). 4 (Fam) Acces de furie. 5 (Îe) A băga în ~dăi A speria. 6 (Îae) A face pe cineva să-și piardă calmul, stăpânirea de sine Si: a înnebuni, a zăpăci. 7 (Reg; lpl) Capricii. 8 (Îla) Cu ~dăi Temperamentos.
3. [CADE] NĂBĂDAIE, NĂBĂDAICĂ sf., mai adesea NĂBĂDĂI, NĂBĂDĂICI pl. 🩺 Ⓟ Epilepsie; Ⓕ turbare de mînie, furie: tremură, de parcă-l găsesc toate năbădăile (PANN); face fel de fel de giumbușuri și de tămbălăuri, băgînd în năbădăi pe isnafi și mahalagii (CAR.); s’au spăriet de mine și-au fugit, parcă i-au umflat năbădaica (ALECS.); iar te-o apucat năbădăicile, vere Ghiftui? iar ți s’o înnecat corăbiile? (ALECS.) [comp. srb. bg. napadanije „atac”].
4. [Șăineanu, ed. VI] năbădaie f. (întrebuințat mai ales la pl.) 1. epilepsie: l’au găsit năbădăile; 2. fig. furie. [Serb. NAPADAĬ, acces].
5. [DEX '98] NĂBĂDĂI1 s. f. pl. 1. (Pop. și fam.) Acces de furie, de mânie. ◊ Loc. adj. Cu năbădăi = năbădăios (1). ◊ Expr. A băga (pe cineva) în năbădăi = a) a înspăimânta; b) a face să-și piardă calmul, stăpânirea de sine. 2. (Pop.) Criză epileptică. – Et. nec.
6. [DLRLC] NĂBĂDĂI1 s. f. pl. (În expr.) A-l apuca (sau a-l găsi) pe cineva (toate) năbădăile = a) a se supăra foarte tare, a se mînia. Cînd o văz pe nevasta asta a mea că vine cu vadra... tocmai din vale... mă găsesc năbădăile! PREDA, Î. 158. Cum s-a arătat Negoiță, domnița a stat din cap și a început să țipe, apucată de toate năbădăile. CARAGIALE, O. III 46; b) a se înfricoșa, a se înspăimînta; p. ext. a-și pierde mințile. Cîți se amureza de dînsa, unul se înnebunea, pe altul îl găsea năbădăile. GORJAN, H. II 98; c) a avea o criză de epilepsie. Tremură de parcă îl găsesc toate năbădăile. PANN, P. V. III 52. A băga (pe cineva) în năbădăi = a înspăimînta, a înfricoșa; p. ext. a face să-și piardă mințile, să înnebunească. Lelea cu făptura ei M-a băgat în năbădăi. ȘEZ. VIII 26.
7. [Scriban] năbădăĭ f., pl. (d. bătaĭe, bătăĭ, cu pref. slav. na-. Cp. și cu bg. napadanie, napadenie, năpădire, atac, acces). Mare furie și zbucium, năvîrliĭ: răcnea parćă-l apucase năbădăile de furie, de frică. V. zabaĭdoace.
8. [DOOM 3] năbădaie (pop.) s. f., g.-d. art. năbădăii; pl. năbădăi, art. năbădăile (desp. -dă-i-)
9. [DOOM 2] năbădaie (pop.) s. f., g.-d. art. năbădăii; pl. năbădăi
10. [MDO] năbădaie, pl. năbădăi
11. [IVO-III] năbădaie, -dăi.
12. [DER] năbădaie (năbădăi), s. f. – 1. Atac de epilepsie. – 2. Atac, criză. – Var. năbădaică. Sl. (sb., bg., rus.) napadanije „atac” (Cihac, II, 211; Tiktin). – Der. năbădios, adj. (epilectic; coleric; neliniștit). Cf. năpădi.
13. [Argou] năbădăi s. f. pl. 1. (pop.) acces de furie / de mânie 2. (reg.) criză de epilepsie
14. [DRAM 2021] năbădáie, năbădăi, s.f. 1. Capriciu, moft. 2. Epilepsie. – Din sl. napadanije „atac” (Cihac, Tiktin, după DER).
15. [DRAM 2015] năbădaie, năbădăi, s.f. – 1. Capriciu, moft. 2. Epilepsie. – Et. nec. (MDA); din sl. (srb., bg., rus.) napadanije „atac” (Cihac, Tiktin, cf. DER).
16. [DLR - tomul X] NĂBĂDAIE s. f. 1. (Popular; de obicei la pl.; mai ales în legătură cu verbe ca „a apuca”, „a găsi”, „a scutura” etc.) Epilepsie, criză epileptică, (popular) pandalie; p. ext. duh rău despre care se crede că ar provoca epilepsia; (familiar) acces de furie, toană, năvîrlii; (regional) năbădaică. cf. i. golescu, c. Cîți se amureza de dînsa, unul se înnebunea, pe altul îl găsea năbădăile. gorjan, h. ii, 98/5. Aceasta samănă, crede-mă, mai mult niște năbădăi decît amor. pr. dram. 133. Sub numele de neamț o să atac simțitatea ei... și s-o apuce năbădăile subt acel de grec. negruzzi, s. iii, 51. A-l găsi năvîrliele, năbădăile. baronzi, l. 46. Gesticulează parcă l-ar fi apucat năbădăile. i. negruzzi, s. v, 166. Cînd o văz pe nevasta asta a mea, că vine cu vadra... tocmai din vale... mă găsesc năbădăile. preda, î. 158. Oamenii cred că (pe cel epileptic) îl bîntuie dracul, că are năbădaie sau năvîrlii. h iv 296. ◊ (Întărit prin determinări cantitative) Tremură de parcă îl găsesc toate năbădăile. pann, p. v. iii, 52/14. Simțesc cum intră-n mine șeaptezeci de năbădăi. hasdeu, r. v. 13. Și-i tremura barba și picioarele de păreau că-l scutură toate năbădăile. rev. crit. i, 277. ◊ Expr. A băga în năbădăi = a) a speria, a înfricoșa. Și unde începu reteveiul a le-nmuia ale oase, de-i băga în năbădăi. pop., ap. gcr ii, 356. Te bag în năbădăile cu dracii. h rv 159; b) a face (pe cineva) să-și piardă calmul, stăpînirea de sine; a zăpăci, a înnebuni. Lelea, cu făptura ei, M-a băgat în năbădăi. șez. viii, 26. 2. (Regional; la pl.) Capricii, toane, nazuri, fasoane; hachițe, pandalii. Țăranii le rabdă însă toate năbădăile, fiindcă, în sărăcia lor, un miel nu e de lepădat. vlasiu, a. p. 24. ◊ fig. Particularitățile, „năbădăile” și „burzuluielile” mașinilor. contemp. 1949, nr. 165, 10/6. ◊ loc. adj. Cu năbădăi = năbădăios (2); temperamentos. Acoperise mușcătura pe care i-o lăsase pe gît o femeie cu năbădăi. pas, z. ii, 246. – pl.: năbădăi. – Etimologia necunoscută.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL