1. [DEX '09] MĂRTURISITOR, -OARE, mărturisitori, -oare, s. m., adj. 1. S. m. (Înv.) Persoană care arată, susține, probează ceva; spec. persoană care depune o mărturie în fața unei instanțe; martor. ♦ Duhovnic, confesor. 2. Adj. Doveditor, probant. – Mărturisi + suf. -tor.
2. [MDA2] mărturisitor [At: PSALT. 46 / V: ~setoriu, ~iu, ~rusitoriu / Pl: ~i / E: mărturisi + -tor] (Înv) 1 sm Persoană care susține, propagă o credință, o învățătură morală Si: propovăduitor, propagator. 2 sm (Pex) Mucenic (1). 3 sm Persoană care afirmă, arată, susține, probează ceva. 4 sm (Spc) Persoană care depune mărturie în fața unei instanțe Si: martor (5). 5 a Care adeverește. 6 sm Duhovnic.
3. [DEX '98] MĂRTURISITOR, mărturisitori, s. m. (Înv.) Persoană care arată, susține, probează ceva; spec. persoană care depune o mărturie în fața unei instanțe; martor. ♦ (Adjectival) Doveditor, probant. ♦ Duhovnic, confesor. – Mărturisi + suf. -tor.
4. [DLRLC] MĂRTURISITOR, -OARE, mărturisitori, -oare, adj. (Învechit) Care adeverește, demonstrează ceva; doveditor. Un act mărturisitor de nevinovăția părintelui lor. ODOBESCU, S. I 445.
5. [Șăineanu, ed. VI] mărturisitor m. martir: Cuviosul prooroc Vasile Mărturisitorul.
6. [Scriban] mărturisitór, -oáre adj. și s. Care mărturisește. Confesor (al credințeĭ). Mártir: sfîntu Mihail Mărturisitoru (23 Maĭ).
7. [MDA2] mărturisetoriu sm vz mărturisitor
8. [MDA2] mărturisitoriu sm vz mărturisitor
9. [MDA2] mărturusitoriu sm vz mărturisitor
10. [DOOM 3] mărturisitor (înv.) adj. m., s. m., pl. mărturisitori; adj. f. sg. și pl. mărturisitoare
11. [DOOM 2] mărturisitor (înv.) adj. m., s. m., pl. mărturisitori; adj. f. sg. și pl. mărturisitoare
12. [DGS] mărturisitor, -oare adj., s.m., s.f. (înv.) I adj. (mai ales despre acte, documente) v. Doveditor. Justificativ. Justificator. Probator. Probatoriu. II 1 s.m. (relig.) v. Confesor. Duhovnic. Părinte spiritual. 2 s.m. (relig.) v. Predicator. Propagator. Propovăduitor. 3 s.m., s.f. (relig. creștină) v. Martir2. Mielușeaua Domnului (v. mielușel). Mucenic2. 4 s.m., s.f. (jur.) v. Martor.
13. [DLR] MĂRTURISITOR s. m. (Învechit) 1. Persoană care susține, propagă o credință, o învățătură morală, propovăduitor, propagator; p. e x t. martir2 (2), mucenic. Și-l voiu da celor doi mărturisitori ai miei carii vor proroci. . . o mie doao sute și 60 de dzile. N. TEST. (1648), 311r/23. De sînt mărturisitoriu dereptâțîi eu, scoală-te sănătoasă. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 153r/2, cf. februarie 53r/21, noiembrie 155r/13. Și i-ai dat lui în mînă turma ta și l-ai făcut mărturisitoriu împărăției tale. MINEIUL (1 776), 23v1/1. La sfîrșit s-au adaos și doao învățături cătră preoți, a sf[î]ntului Vasilie cel Mare și a sf[i]ntului Maxim mărturusitoriul (a. 1 818). BV III, 217. Goții, în războiul acela, au găsit pre mărturisitorii cei mai dinainte din Goția pe carii mai de mult îi izgonise din țeara sa pentru credință. ȘINCAI, HR. I, 62/12, cf. MURNU, GR. 36. 2. Persoană care afirmă, arată, susține, probează, adeverește ceva ; s p e c. persoană care depune o mărturie în fața unei instanțe ; martor (2, 3). Se sculară spre mere mărturii (mărturisitori H) nedereapte. PSALT. 46. Mărturisitoriul mincinos cu spurcăciunea și cu hitleniia minciunilor lui piiarde oamenii. CORESI, EV. 164, cf. 39, 510, id. PS. 246/12. Mai apoi venind doi mărturisitori strîmbí, zisărâ: acesta au zis, pociu răsipi beseareca lui Dumnedzău și a treia zi o voiu dzidi. N. TEST. (1 648), 36r/12. În sfîrșit, mărturisitorii celor adevărate văzură sosind ziua răsplătirii desăvîrșite. IORGA, L. II, 619. ♦ (Adjectivai) Care adeverește, care probează. Ispita din toate zilele arătătoare și mărturisitoare ne easte. CANTEMIR, IST. 85. Dobîndiră de la obșteasca adunare a țării un act mărturisitor de nevinovăția părintelui lor. ODOBESCU, S. I, 445. 3. Duhovnic, confesor. Cf. KLEIN, D. 377, LB. Mărturisitorul meu, căruia încredințasem deciziunea, cu toată vîrsta sa înadîncită, ș-au propus a merge cu mine în această călătorie. ASACHI, S. L. II, 21, cf. DDRF, BARCIANU. – Pl.: mărturisitori. – Și: mărturisitoriu, mărturisetóriu (CORESI, EV. 164), mărturusitóriu s. m. – Mărturisi + suf. -tor.
14. [DLR] MĂRTURISETÓRIU s. m. v. mărturisitor.
15. [DLR] MĂRTURISITORIU s. m. v. mărturisitor.
16. [DLR] MĂRTURUSITÓRIU s. m. v. mărturisitor.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL