1. [DEX '09] MÂNDRUȚ, -Ă, mândruți, -țe, adj., s. m. și f. (Pop.) Diminutiv al lui mândru; (în special) persoană dragă cuiva de sex opus. – Mândru + suf. -uț.
2. [MDA2] mândruț, ~ă smf, a [At: JARNÎK-BÎRSEANU, D. 404 / Pl: ~i, ~e / E: mândru + -uț] 1-18 (Pop; șhp) (Cam) mândru (11-18, 24) Si: mândruc (1-18), mândruică (1-18), mândruliță (1-18), mândruluc (1-18), mândruluț (1-18), mândrușcă (1-18).
3. [DLRLC] MÎNDRUȚ, mîndruți, s. m. (Popular) Diminutiv al lui mîndru1; iubit. Bădița cel sărăcuț, Zău, acela mi-i drăguț, Că, zău, ăla mi-i mîndruț. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 38.
4. [DLRLC] MÎNDRUȚ 2, -Ă, mîndruți, -e, adj. (Popular) Diminutiv al lui mîndru2. 1. v. mîndru2 (2). Cucuruz de pe deluț, Ce ești, bade-așa mîndruț? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 404. 2. v. mîndru2 (4). Zece care ș-o căruță Pline cu fete mîndruțe. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 443.
5. [DOOM 3] mândruț (pop.) adj. m., s. m., pl. mândruți; adj. f., s. f. mândruță, pl. mândruțe
6. [DOOM 2] mândruț (pop.) adj. m., s. m., pl. mândruți; adj. f., s. f. mândruță, pl. mândruțe
7. [DGS] mândruț, -ă s.m., s.f. (pop.) 1 s.m., s.f. <pop.> mândrișor, mândruc, mândrulean, mândrulic, mândruliță, <reg.> mândrior. 2 s.m., s.f. (mai ales la vocat., în formule de adresare sau interogative) v. Drag. Iubit. Scump. 3 s.f. (deprec.) v. Ibovnicea. Ibovnicuță.
8. [DLR] MÎNDRUȚ, -Ă adj., s. m. și f. (Mai ales în poezia populară) Diminutiv al lui m î n d r u. I. Adj. 1. Cf. m î n d r u (I 3). Cucuruz de pe deluț, Ce ești, bade-așa mîndruț? Că n-ai car cu șase boi, Nici curtea plină de oi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 404. 2. Cf. m î n d r u (I 4). Muierușcâ din Bercuț, Cu pieptarul cel mîndruț. JARNIK-BÎRSEANU, D. 371. II. S. m. și f. (Adesea ca termen de adresare) Cf. m î n d r u (II 1). [Balada] abia . . . deacâ ne mai învie amintirea mîndruțelor, cărora vînătorul le destină cîte o „cetină frumoasă de brad verde, neuscat”. ODOBESCU, S. III, 90. Stăi, mîndruță mea, Nu te spăria, Că vrem să glumim Și să te zidim ! ALECSANDRI, P. P. 190. Bădița cel sărăcuț, Zău, acela mi-i drăguț, Că, zău, ăla mi-i mîndruț ! JARNIK-B]RSEANU, D. 38. Merge-un drag de voinicel Cu mîndruță după el. id. ib. 311. Intră în curte, căută încolo și încoace, dădu dintr-o cămară într-alta, dară mîndruță lui nu mai era nicăiuri. SBIERA, ap. DDRF. Să-ți spun, mîndruț, ce-am visat. BUD, P. P. 18. Păsâruică, păsăre, Spune la mîndruță me, Să sine, să nu m-așcepce. DENSUSIANU, Ț. H. 142. D'e-amu, mîndruț, pînă gioi, Poate c-om si amîndoi. T. PAPAHAGI, M. 15. – Pl.: mîndruți, -țe. – Mîndru + suf. -uț.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL