1. [DEX '09] MUSTRĂTOR, -OARE, mustrători, -oare, adj. (Adesea adverbial) Dojenitor; plin de reproșuri. – Mustra + suf. -ător.
2. [MDA2] mustrător, ~oare [At: PSALT. 84 / V: (înv) ~iu / Pl: ~i, ~oare / E: mustra1 + -ător] 1 smf (Înv) Persoană care mustră (3). 2 smf (Înv) Persoană care insultă Si: (înv) suduitor. 3 a Care mustră (3) Si: dojenitor. 4 a Care provoacă remușcări, regrete.
3. [DLRLC] MUSTRĂTOR, -OARE, mustrători, -oare, adj. Care mustră; dojenitor. Domnul gras vorbește pe un ton rece, mustrător. SAHIA, N. 98. Din ușa tinzii s-auzi un glas Mustrător dar dulce. COȘBUC, P. I 254. ◊ (Adverbial) De ce se uită așa de mustrător la dînsul? DELAVRANCEA, la TDRG.
4. [MDA2] mustrătoriu, ~oare smf, a vz mustrător
5. [DOOM 3] mustrător adj. m., pl. mustrători; f. sg. și pl. mustrătoare
6. [DOOM 2] mustrător adj. m., pl. mustrători; f. sg. și pl. mustrătoare
7. [DLR] MUSTRĂTOR, -OARE s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (Învechit) 1. Persoană care mustră1 (2), care dojenește. De glasul imputătoriului (mustrătoriului D, p o n o s l u i t o r i u l u i H) și clevetitoriului de fața dracului ce mără-l. PSALT. 84, cf. 144, BUDAI-DELEANU, LEX. ♦ Persoană care insultă; (învechit) suduitor. Cela ce va sudui pre omul cel domnesc . . . nefiind în slujba domnului, nu să va certa ca un suduitoriu (mustrătoriu MUNT.) de domnie, PRAV. 70. 2. Adj. Care mustră1 (2); dojenitor. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. A dispărut din viață urma celor doi ochi frumoși și mustrători. GANE, N. II, 142. Din ușa tinzii s-auzi un glas mustrător, dar dulce. COȘBUC, P. I, 254. Domnul gras vorbește pe un ton rece, mustrător. SAHIA, N.98. Lectura te fura uneori și atunci tușa Tudora îți făcea, mustrătoare și speriată, un semn cu cotul. PAS, Z. I, 272. Blînd începuși atuncea, cu ochii mustrători: Tristețea ta mă doare. BENIUC, C. P. 41. ◊ (Adverbial) Se uită mustrător cu ochi obosiți la ațele de fum. C. PETRESCU, î. II, 56. Toți îl priviră mustrător. CAMIL PETRESCU, O. III, 28. ♦ (Rar; cu determinarea „de cuget”) Care provoacă remușcări, regrete. Nu vor săvîrși o faptă mustrătoare de cuget. I. IONESCU, C. 250/17. – Pl.: mustrători, -oare. - Și (învechit) mustrătoriu, -oare s. m. și f. – Mustra1 + suf. -ător.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL