1. [MDA2] mersură sf [At: ANON. CAR. / Pl: ~ri / E: mers2 + -ură] 1-2 (Îvp) Mers1 (5-6). 3 (Olt; pbl) Potrivire.
2. [DLRLC] MERSURĂ, mersuri, s. f. (Rar) Felul de a merge al cuiva, umblet; mers (2). Mersura lui e că dă... în sus și apoi se lasă iarăși în jos în apă. MARIAN, INS. 309.
3. [DLRM] MERSURĂ, mersuri, s. f. (Rar) Mers (2). – Din mers + suf. -ură.
4. [DGS] mersură s.f. (înv. și pop.; adesea urmat de determ. care arată felul) v. Călcătură. Mers. Mișcare. Pas2. Pășire. Pășit. Umblat1. Umblet.
5. [DLRLV] MERSURĂ s.f. (Ban.} Mers (înainte), progres. Mersurĕ. Profectio. Progressus. AC, 353. Mersurĕ nainte. Profectus. AC, 353. Etimologie: mers + suf. -ură.
6. [DLR] MERSURĂ s. f. 1. (Învechit și popular) Mers1 (1, 2). Cf. ANON. CAR., BUDAI-DELEANU, LEX., LM. Mersura sa e că dă odată sau mai de multe ori în sus, și apoi se lasă iarăși in jos în apă. MARIAN, INS. 309. Sî ardî inima la toatî lumea După mersura ńa. GR. S. VI, 256, cf. 249, RĂDULESCU-CODIN, CIAUȘANU, GL., ALR I 788/18. Îmi place mersura la calu ăsta. ALR II 2 969/2, cf. 2 969/531, A III 12. 2. (Prin nord-estul Olt.) „Potrivire”. CIAUȘANU, GL. – Pl.: mersuri. Mers1 + suf. -ură.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL