1. [DEX '09] JURUINȚĂ, juruințe, s. f. (Înv. și reg.) Făgăduială solemnă, jurământ. [Pl. și: juruinți] – Jurui1 + suf. -ință.
2. [MDA2] juruință sf [At: LET. I, 158/15 / Pl: ~țe, ~ți / E: jurui1 + -ință] (Îrg) 1 Legământ față de Dumnezeu. 2 Promisiune solemnă. 3 Făgăduială cu jurământ (5).
3. [CADE] ❍JURUINȚĂ, †GIURUINȚĂ (pl. -țe, -ți) sf. Mold. Bucov. Făgăduință solemnă, făgăduială: după multe lincote și giuruințe ce-i va fi giuruit (PRV.-LP.); nu ți-e milă de o ticăloasă fată pe care ai adimenit-o cu juruinți mincinoase? (NEGR.); câpătînd străinul juruința, au înhățat carul de osie (SB.) [jurui].
4. [DLRLC] JURUINȚĂ, juruințe și juruinți, s. f. (Învechit) Făgăduială solemnă; jurămînt. Ai ademenit-o cu juruinți mincinoase. NEGRUZZI, S. I 19.
5. [Șăineanu, ed. VI] juruință f. promisiune solemnă.
6. [Scriban] juruínță f., pl. e. Promisiune solemnă.
7. [DOOM 3] juruință (înv., reg.) s. f., g.-d. art. juruinței; pl. juruințe
8. [DOOM 2] juruință (înv., reg.) s. f., g.-d. art. juruinței; pl. juruințe
9. [DGS] juruință s.f. 1 (înv. și reg.; de obicei constr. cu vb. „a ține”, „a respecta”, „a călca”) v. Jurământ. Legământ. 2 (reg.; de obicei constr. cu vb. „a lua”, „a ține”, „a respecta”) v. Angajament. Asigurare. Cuvânt. Făgăduială. Făgăduință. Legământ. Promisiune. Vorbă.
10. [DLRLV] JURUINȚĂ s.f. (Mold.) Făgăduință. A: Giuruințe cari le-au giuruit Dumnezău. VARLAAM. Ai trimis . . . giuruința ta pre șe[r]bii tăi, pre părinții noștri. DM, 34r. Acestea sînt giuruințele filozofilor. E 1779, 13v; cf. URECHE; PRAV.; CANTEMIR, HR. // C: Giuruința lui Pavel Apostol. C 1737, 19r. Etimologie: jurui + suf. -ință. Vezi și jurui, juruire, juruit, juruită. Cf. f ă g a d ă, f ă g ă d a ș, f ă g ă d u i a l ă, j u r u i r e, j u r u i t ă.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL