1. [DEX '09] INFINITIV, infinitive, s. n. (Gram.; adesea adjectival) Mod nepersonal, considerat drept forma-tip a verbului și care denumește acțiunea exprimată de verb fără referire la nuanțele ei modale, temporale sau personale. – Din fr. infinitif, lat. infinitivus.
2. [MDA2] infinitiv sn, a [At: MAIOR, IST. 246/27 / Pl: ~e, (rar) ~uri / E: lat infinitivus, fr infinitif] 1-2 (Grm) (Mod nepersonal, considerat drept forma-tip a verbului,) care denumește acțiunea exprimată de verb fără referire la nuanțele ei modale, temporale sau personale.
3. [CADE] * INFINITIV I. (pl. -ve) sn. 📖 Modul verbului care arată numai felul lucrării care se poate face, și aceasta în mod nehotărît, fără a se spune de către cine se face lucrarea, cum se face sau în ce timp se face. ex.: cu picioarele putem umbla și alerga, cu ochii putem vedea, cu nasul putem mirosi, etc. II. adj. Propoziți(un)e ~ă, aceea al cărei verb principal este la infinitiv [fr.].
4. [DLRLC] INFINITIV, infinitive, s. n. (Gram.) Modul care denumește acțiunea exprimată de verb. Infinitivul este un mod nepredicativ. ◊ (Adjectival) Modul infinitiv este un mod nepersonal.
5. [DN] INFINITIV s.n. (adesea adj.) Modul nepersonal care denumește acțiunea exprimată de verb. [Cf. lat. infinitivus, fr. infinitif].
6. [MDN '00] INFINITIV s. n. mod nepersonal al verbului, care exprimă acțiunea în chip general. (< fr. infinitif, lat. infinitivus)
7. [Șăineanu, ed. VI] infinitiv n. mod verbal ce exprimă starea sau acțiunea fără a determina numărul sau persoana.
8. [Scriban] *infinitív, -ă adj. (lat. infinitivus). Gram. Care e de natura finitivuluĭ: propozițiune infinitivă. S. n., pl. e. Un mod verbal care arată acțiunea saŭ starea fără să determine număru saŭ persoana, ca: a umbla, a dormi. – Ca adj., și infinitivál, de infinitiv.
9. [DOOM 3] infinitiv s. n., (forme) pl. infinitive
10. [DOOM 2] infinitiv s. n., pl. infinitive
11. [DTL] INFINITIV s. n. (cf. lat. infinitivus „neterminat”, „nehotărât”, fr. infinitif): mod al verbului (nepersonal, nepredicativ, mixt) care exprimă acțiunea în chip general, abstract, nedeterminat. Este considerat forma-tip a verbului, la care se raportează celelalte forme din paradigma fiecărui verb. Are două timpuri: prezentul, alcătuit din radicalul verbului urmat de sufixele modale, caracteristice fiecărei conjugări (-a, -ea, -e, -i și -î), și precedat de morfemul segmental de origine prepozițională a (a cânta, a lucra, a tăcea, a face, a veni, a sosi, a coborî, a hotărî) și perfectul, alcătuit din i. prezent al verbului a fi, ca auxiliar morfologic, urmat de participiul verbului (a fi cântat, a fi lucrat, a fi tăcut, a fi făcut, a fi venit, a fi sosit, a fi coborât, a fi hotărât). ◊ ~ lung: formă a i. folosită în limba română veche sau în limba populară cu valoare verbală și devenită ulterior substantiv prin schimbarea valorii gramaticale (în limba română modernă), ca în exemplele „...cu cât veți îndemna a ceti pre acest letopisețu mai mult, cu atâta... veți fi mai învățați a dare răspunsurile la sfaturi” (I. Neculce); „... căci îmi era acum a scăpare de dânsul” (Ion Creangă); „Scăparea lor era lăstarul” (I. Al. Brătescu-Voinești). ◊ ~ scurt: formă a i. cu sens verbal, folosită dependent de conjugare, în structura viitorului I, a condițional-optativ-potențialului prezent și a imperativului negativ (voi învăța, aș petrece, nu vorbi) sau independent de conjugare, cu diferite funcții sintactice în cadrul propoziției, ca în exemplele „A munci este o datorie” – subiect; „Dorința noastră era de a reuși” – nume predicativ; „...vine vremea de a pricepe omul ce-i bine și ce-i rău” (Ion Creangă) – atribut verbal; „Și a vorbi de la dânsa am învățat” (idem) – complement direct; „Eu nu mă încumet a prinde pe hoți” (P. Ispirescu) – complement indirect; „Mihai cugetă... că împrejurarea cere neapărat vreo faptă eroică spre a descuraja pe turci și a îmbărbăta pe ai săi” (N. Bălcescu) – complement circumstanțial de scop; „...miile de păsărele... cântau... fără a se sfii de nimeni” (P. Ispirescu) – complement circumstanțial de mod; „Și chiar înainte de a-i fi deschis, au constatat două lucruri” (Fr. Munteanu) – complement circumstanțial de timp; „...mi-e teamă că, în loc de a avea un sprijin, aș avea o piedică” (L. Rebreanu) – complement circumstanțial opozițional etc.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL