1. [DEX '09] DRÂMBĂ, drâmbe, s. f. Mic instrument muzical popular, alcătuit dintr-un arc de fier prevăzut cu o lamă mobilă elastică de oțel și care, fiind proptit de dinți și făcând să vibreze lama cu degetul, produce un sunet monoton, modulat prin mișcarea buzelor; drâng. ♦ (Ir.) Vioară. – Din ucr. drymba.
2. [MDA2] drâmbă1 sf [At: I. NEGRUZZI, S. II, 99 / V: drâmb sn / Pl: ~be / E: ucr друмба] 1 Mic instrument muzical alcătuit dintr-un arc de fier prevăzut cu o lamă mobilă elastică de oțel și care, fiind proptit de dinți și făcând să vibreze lama cu degetul, produce un sunet monoton, modulat prin mișcarea buzelor Si: (reg) drând1, drâng1. 2 (Pop; îe) A fi ca o ~ A fi slab la trup. 3 (Pop; îe) A bate în ~ A răbda. 4 (Pop; îe) A face cuiva o ~ A plesni pe cineva în glumă peste buze. 5 (Pop; îe) A nu ajunge o ~ A nu ajunge nimic. 6 (Irn) Vioară. 7 (Trs) Instrument muzical făcut de copii primăvara din coajă de salcie răsucită în spirală. 8 (Pop) Organul genital al calului.
3. [DEX '98] DRÂMBĂ, drâmbe, s. f. Mic instrument muzical alcătuit dintr-un arc de fier prevăzut cu o lamă mobilă elastică de oțel și care, fiind proptit de dinți și făcând să vibreze lama cu degetul, produce un sunet monoton, modulat prin mișcarea buzelor; drâng. ♦ (Ir.) Vioară. – Din ucr. drymba.
4. [Șăineanu, ed. VI] drâmbă f. Mold. drăng. [Ung. DOROMB].
5. [Șăineanu, ed. VI] drâmbă f. od. ceată: o drâmbă de Tătari. [Rut. DRYMBA].
6. [MDA2] drâmb sn vz drâmbă1
7. [CADE] ‡ DRÎMBĂ2 (pl. -be) sf. Ceață, detașament de soldați Tătari: rătăcit numai cu o slugă a lui... l-au găsit o ~ de Tătari (M.-COST.).
8. [CADE] DRÎMBĂ1 (pl. -be) sf. Mold. 🎼 = DRÎNG 1: suna din ~ cu un talent la care nu am putut ajunge niciodată (ALECS.) [rut. drymba, drymla, pol. drumbla, ung. doromb < germ. dial. D r o m m e l].
9. [CADE] ❍ DRÎMBOIU (pl. -boaie) sn., DRÎMBOAIE sf. Trans. 🎼 = DRÎNG 1: Muzică făcea cu drîmboaie, Sdrîncănind clopoței de cioaie (BD.-DEL.); Ⓕ a sta drîmboiu, a sta bosumflat: Iar cel mare sta drîmboiu, Felegos îmblînd la oi (RET.) [bg. drămboj, srb. drombulja, ung. doromblya; 👉 și DRÎMBĂ1].
10. [DLRLC] DRÎMBĂ, drîmbe, s. f. Mic instrument alcătuit dintr-un arc de fier prevăzut cu o lamă subțire de oțel care, ținut în gură și atins cu degetul, zbîrnîie, producînd un sunet muzical monoton; drîng. El suna din drîmbă cu un talent la care nu am putut ajunge niciodată. GHICA, S. 72. ◊ Expr. Cîntă din drîmbă, se zice despre cineva care a rămas mofluz, cu buzele umflate. ♦ (Ironic) Vioară, scripcă.
11. [Scriban] 1) drîmbă f., pl. e (rut. drýmba, drýmlĕa, pol. drumla, dromla, slovac drumbla, drombla, bg. drŭmbóĭ, sîrb. drómbulja, d. germ. trommel, mgerm. trumbel, darabană, supt infl. unor cuvinte slave ca sîrb. drndati, a zbîrnîi din dreabă, drnkati, a zdrăngăni ș.a. D. slav. vine ung. doromb, armonică de gură. Bern. 1, 229). Mold. Munt est. Un mic instrument muzical de oțel care se ține între buze cu stînga, și cu dreapta i se izbește limba de oțel pe care o are în mijloc. Fig. Piano prost. V. drîng.
12. [DOOM 3] drâmbă s. f., g.-d. art. drâmbei; pl. drâmbe
13. [DOOM 2] drâmbă s. f., g.-d. art. drâmbei; pl. drâmbe
14. [DER] drîmbă (drîmbe), s. f. – 1. (Înv.) Trompă marină. – 2. Instrument muzical, drîng. – 3. (Înv.) Bandă, grup, ceată. – 4. (Arg.) Penis. Sl., cf. pol. drumbla, rut. drymba, drymla, mag. doromb(lya), sb. drombulja (Cihac, I, 101; Tiktin; Pascu, Arch. Rom., VII, 559). Pentru sensul 3, cf. trîmbă (după Conev 104, drîmbă ar proveni din acesta din urmă). Se consideră în general că termenii sl. provin din germ. Trommel; ceea ce ar însemna că asemănarea lui drîmbă cu drîng este întîmplătoare. – Der. drîmboi, s. n. (drîmbă, instrument muzical); drîmboaie, s. f. (drîmbă, instrument muzical); drîmboi, s. m. (botos; mucos; puști); drîmboi(a), vb. refl. (a se îmbufna, a pune botul).
15. [DTM] drâmbă (fr. guimbarde; germ. Maultrommel), vechi instr. pop. idiofon*, de origine extrem-asiatică și cu arie de răspândire foarte largă. În Europa este semnalat din sec. 14. Este alcătuită dintr-o ramă de fier, în formă de pară, cu capetele libere, în mijlocul căreia este fixată o lamă de oțel. Sunetul se produce prin agitarea cu degetul a lamei, iar înălțimea acestuia variază în funcție de presiunea diferită a dinților (între care se țin capetele ramei). Cavitatea bucală funcționează ca rezonator.
16. [DE] DRÂMBĂ, Constantin (1907-1997, n. sat Borșani, jud. Bacău), astronom și matematician român. Acad. (1990), prof. univ. la București. Studii asupra proprietăților calitative ale sistemelor de ecuații diferențiale. Contribuții în mecanica cerească privind ciocnirile duble și triple imaginare din problema celor trei corpuri (determinarea mișcării a trei corpuri cerești sub acțiunea forțelor gravitaționale proprii). Cercetări asupra mișcării Pământului.
17. [Argou] drâmbă, drâmbe s. f. penis
18. [DAR] drâmbă2, drâmbe, s.f. (pop.) ceată (de oameni), grup.
19. [DRAM 2021] drấmbă, drâmbe, s.f. Instrument muzical alcătuit dintr-un arc de fier prevăzut cu o lamă mobilă elastică de oțel, care produce un sunet monoton, modulat prin mișcarea buzelor: „...o folosesc mai mult fetele, mai ales în vreme de iarnă, la șezători (...). Pusă între dinți și, cu slabul curent produs de vârful limbii, acul ei nu poate da sunete puternice, așa că ariile cântate cu drâmba sunt ascultate în liniște” (Papahagi, 1925: 125). ■ (onom.) Drimba, Drâmba, Drâmbău, nume de familie în jud. Maram. – Din ucr. drymba (Scriban, DEX, MDA), cf. pol. drumbla, srb. drombulja (Scriban, DER).
20. [DRAM 2015] drâmbă, drâmbe, s.f. – (muz.) Instrument muzical alcătuit dintr-un arc de fier prevăzut cu o lamă mobilă elastică de oțel, care produce un sunet monoton, modulat prin mișcarea buzelor: „...o folosesc mai mult fetele, mai ales în vreme de iarnă, la șezători (...). Pusă între dinți și, cu slabul curent produs de vârful limbii, acul ei nu poate da sunete puternice, așa că ariile cântate cu drâmba sunt ascultate în liniște” (Papahagi, 1925: 125). ♦ (onom.) Drimba, Drimbe, Drimbău, Drâmba, Drâmbă, Drâmbău, nume de familie (14 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007); Drâmbu, poreclă în Valea Stejarului. – Din ucr. drymba (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA), cf. pol. drumbla, srb. drombulja < germ. Trommel „darabană” (Scriban, DER).
21. [DRAM] drâmbă, -e, s.f. – Instrument muzical alcătuit dintr-un arc de fier prevăzut cu o lamă mobilă elastică de oțel, care produce un sunet monoton, modulat prin mișcarea buzelor: „...o folosesc mai mult fetele, mai ales în vreme de iarnă, la șezători (...). Pusă între dinți și cu slabul curent produs de vârful limbii, acul ei nu poate da sunete puternice, așa că ariile cântate cu drâmba sunt ascultate în liniște” (Papahagi 1925: 125). Drâmbu, poreclă în Valea Stejarului. – Din ucr. drumba.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL