1. [DEX '09] COLĂCER s. m. v. colăcar.
2. [MDA2] colăcer sm [At: GHICA, S. 33 / V: ~el, ~locer / Pl: ~i / E: pbl derivat din colaciu] Flăcău care, împreună cu încă doisprezece flăcăi, însoțește nunta călare, escortând mirele și mireasa, sau numai mirele când se duce să ia mireasa de la părinți Si: brudoș, crainic, chemător, pocănzeu, vătăjel, vestitor, vornic.
3. [CADE] COLĂCER sm. Unul din nuntașii cari însoțesc călări pe ginere, când se duce să-și ia mireasa de la casa ei, și cari rostesc la masă colăceriile [colaci].
4. [DLRLC] COLĂCER, colăceri, s. m. 1. Flăcău care, împreună cu alții, însoțește nunta călare, escortînd pe mire și mireasă (sau numai pe mire). S-a întocmit cu colăcerii să fugă toți pe cai. DELAVRANCEA, S. 57. Pe noi colăceri ne-alese: Cu mustățile sumese. TEODORESCU, P. P. 171. 2. Persoană care spune orația obișnuită la nuntă; colăcar (2).
5. [Șăineanu, ed. VI] colăcer m. 1. flăcău de țăran care cheamă la nuntă; 2. pl. înainte-mergătorii mirelui, cari se duc de felicită pe mireasă: colăcerii se mai numesc și soli. [După colăcelul tradițional ce se oferă acestor trimiși ai mirelui (v. conăcar)].
6. [DEX '09] COLĂCAR, colăcari, s. m. (Pop.) Fiecare dintre flăcăii care însoțesc (călare) alaiul nunții și care rostesc la masă orația de nuntă. [Var.: colăcer s. m.] – Colac + suf. -ar.
7. [MDA2] colăcar sm [At: MARIAN, NA. 307 / V: ~loc~ / Pl: ~i / E: colac + -ar] 1 (Lpl) Părinții sau finii care aduc în dar colaci (1) nașilor. 2 (Gmț) Fecior de popă (care mănâncă mulți colaci (1). 3 Urător. 4 (Înv) Denunțător al unui hoț Cf colac (42), colăcaș (3).
8. [MDA2] colăcel2 sm vz colăcer
9. [MDA2] colicer sm vz colăcer
10. [MDA2] colocar sm vz colăcar
11. [MDA2] colocer sm vz colăcer
12. [CADE] COLĂCAR = COLĂCER [colac + olăcar].
13. [CADE] ❍ COLCER sm. Bucov. (MAR.) = COLĂCER.
14. [CADE] CONĂCAR sm. 1 ‡ Cel ce îngrijea de conacul, de popasul Domnului, al boierilor sau al demnitarilor cînd călătoreau prin țară ¶ 2 = COLĂCER.
15. [CADE] ❍ CONĂCAȘ sm. = COLĂCER.
16. [CADE] CONĂCER = COLĂCER.
17. [CADE] ❍ CONOCAR... = COLĂCER...
18. [DLRLC] COLĂCAR, colăcari, s. m. 1. (La pl.) Părinții sau finii care aduc în dar colaci nașilor. 2. Persoană care însoțește nunta și spune orația obișnuită la nuntă; urător. În Transilvania, colăcarul și călărețul nu pot intra în ogradă. SEVASTOS, N. 92.
19. [DLRM] COLĂCAR, colăcari, s. m. (Pop.) 1. (La pl.) Mirii sau părinții lor, care aduc nașilor colaci în dar, la nuntă. 2. Persoană care însoțește nunta și spune orația. – Din colac + olăcar.
20. [Șăineanu, ed. VI] colăcar m. V. colăcer.
21. [Scriban] 1) colăcár m. (d. colac, plocon oferit la biserică). Iron. Epitet dat de călugărĭ preuților de lume, adică „mîncătorĭ de colacĭ”.
22. [DOOM 3] colăcar (pop.) s. m., pl. colăcari
23. [DOOM 2] colăcar (pop.) s. m., pl. colăcari
24. [D.Religios] colăcar, colăcari s. m. 1. (La pl.) Părinți sau fini care aduc în dar nașilor colaci. 2. Flăcău care, împreună cu alții, însoțește călare alaiul nunții și rostește orația de nuntă la masă. [Var.: colăcer, s. m.]. – Din colac + suf. -ar.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL