1. [DEX '09] CIMPOI, cimpoaie, s. n. Instrument muzical popular, alcătuit dintr-un burduf de piele și din mai multe tuburi sonore prin care trece aerul din burduf. – Et. nec.
2. [MDA2] cimpoi1 sn [At: COD. VOR. 157/11 / V: cempoaie sf, ~mboi, ~oaie sf, ~on, ciumboi, cium~ / Pl: ~oaie / E: nct] 1 (Reg) Burduf. 2 (Reg) Foale. 3 Instrument muzical popular, format dintr-un burduf de piele și din mai multe tuburi sonore prin care trece aerul din burduf. 4 Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 5 (Reg) Melodia după care se joacă cimpoiul (4). 6 (Fig; reg) Om gras.
3. [DLRLC] CIMPOI, cimpoaie, s. n. Instrument muzical popular, alcătuit dintr-un burduf avînd fixate în el unul sau mai multe tuburi sonore, prin care aerul iese din burduf și produce melodia. Veniți, cîntăreți cu cimpoi și-alăute, Să cîntați. DEȘLIU, G. 28. Noi doine pe naiuri se cer, Nou glas în cimpoaie. BENIUC, V. 115. Se veseleau cu cîntările cimpoaielor și cobuzelor muntenești și cu diblele lăutărești. ODOBESCU, S. I 137. Iar de-oi întîlni ciocoi, De piele să mi-l despoi Și să fac din ea cimpoi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 507.
4. [DLRM] CIMPOI, cimpoaie, s. n. Instrument muzical popular, alcătuit dintr-un burduf și din mai multe tuburi sonore. – Comp. magh. csimpolya.
5. [Scriban] cimpóĭ și cĭumpóĭ n., pl. oaĭe (lat. sympóritum îld. symphónia, vgr. symphonia, sinfonie, de unde s’a făcut șimpoĭ, apoĭ cimpoĭ, ca citură din șitură ș. a.; it. zampogna, piem. čamporña. D. rom. vine ung. csimpolya). Un instrument muzical compus dintr’un burduf cu niște fluĭere. V. gaĭbă, dîrloĭ, bîzoĭ, carabă, piscoaĭe.
6. [MDA2] cempoaie sf vz cimpoi
7. [MDA2] cimboi sn vz cimpoi
8. [MDA2] cimpoaie sf vz cimpoi
9. [MDA2] cimpoiasca sfa [At: PAMFILE, J. II, 283 / E: cimpoi1 + -ească] 1-2 Dans popular (și melodia după care se joacă) Si: cimpoi (4-5).
10. [MDA2] cimpon sn vz cimpoi
11. [MDA2] ciumboi sn vz cimpoi
12. [MDA2] ciumpoi sn vz cimpoi
13. [CADE] CIMPOIU (pl. -poaie,-poi) sn.🎼 Instrument de muzică alcătuit dintr’un „burduf” de piele, o „caravă” ( fluier) un „hang” și o „suflătoare” (🖼 1160): să cînte din ~ că eu m’oiu lua după glasul lui (ALECS.) [ung. csimpolya].
14. [Șăineanu, ed. VI] cimpoiu n. instrument țărănesc de muzică, compus dintr’un burduf de piele de capră și două țevi (una numită suflătoare și alta din lemn de paltin, numită caravă, cu șease găuri); într’o parte a burdufului se află o a treia țeava (numită hangu), care produce un sunet bâzăitor. [Termen înrudit cu it. zampogna = lat. gr. symphonia)]. V. hangu.
15. [Scriban] cĭumpóĭ, V. cimpoĭ.
16. [DOOM 3] cimpoi s. n., pl. cimpoaie (desp. -poa-ie)
17. [DOOM 2] cimpoi s. n., art. cimpoiul; pl. cimpoaie (-poa-ie)
18. [MDO] cimpoi
19. [IVO-III] cimpoiu, -poaie.
20. [DER] cimpoi (cimpoaie), s. n. – 1. Stomac al rumegătoarelor. – 2. Burduf, foale. – 3. Foale. 4. Instrument muzical popular alcătuit dintr-un burduf. – Var. cimpoaie, s. f. Lat. *centĭpollium „stomac al rumegătoarelor”, în locul clasicului centĭpellium (Giuglea, Dacor., III, 594; Pușcariu, Dacor., III, 667; DAR). Mai puțin probabilă este der. din lat. symphonia (Spitzer, Dacor., IV, 649) sau din it. zampogna (Diez, Gramm., I, 446). Der. din mag. csimpolya (Cihac, II, 490; Densusianu, Rom., XXXIII, 276; Candrea) este mai puțin probabilă decît, dimpotrivă, originea rom. a mag. (Candrea, Elemente, 403; Edelspacher 11). – Der. cimpoier, s. m. (persoană care cîntă la cimpoi); cimpoiaș, s. m. (cimpoier).
21. [DTM] cimpoi (it. cornamusa, zampogna; fr. biniou cornemuse, dondaine, musette; germ. Dudelsack, Sackpfeife; engl. bagpipe; rus. волинка) Instrument descinzând din vremuri străvechi, ce se întâlnește și astăzi în regiunile Scoției, în unele regiuni ale Franței, în România și în alte țări. De forme și dimensiuni diferite, c. este alcătuit, în general, dintr-un burduf de piele umflat cu aer de către instrumentist, fie suflând printr-un tub, fie acționând cu brațul niște foale. Pe burduf sunt fixate mai multe tuburi de lemn prin care este împins aerul comprimat în interior; una dintre țevi este un fluier* obișnuit cu 6 găuri sau un fluier cu ancie* simplă, pe care se execută melodia*, celelalte sunt 3 tuburi de burdon (II, 1), care fac să se audă fiecare un singur sunet în mod continuu. V. musette (1). ♦ Încă din sec. 16, scripturile românești pomenesc de „glasuriele ciînpoiloru” (Codicele Voronețean), în vreme ce bătrânele cronici istorisesc despre nunți și petreceri domnești la care cântau cimpoieri. Cercetătorii au identificat șase tipuri ale instr., folosit încă în N Olteniei, prin Muntenia, Dobrogea, Moldova, prin ținuturile de S-V ale Transilvaniei și prin unele părți ale Banatului. Se compune dintr-un burduf din piele de capră, umflat cu aerul suflat de instrumentist printr-o țeavă. Comprimând burduful, ținut de obicei sub brațul drept al executantului, aerul iese prin două țevi de lemn, frumos ferecate cu metal, prevăzute în interior cu ancii simple de trestie (arareori de soc): o țeavă lungă, fără găuri, care scoate tot timpul un ison* oarecum bâzâit, numită îndeobște bâzoi și o țeavă scurtă, cu mai multe găuri, numită obișnuit carabă. Înfățișarea acesteia: cilindrică sau conică, dreaptă ori încovoiată, simplă sau dublă, precum și numărul găurilor (între 6 și 8) și amplasamentul lor sunt elementele definitorii ale celor șase tipuri de c.: patru cu carabă simplă și două cu carabă dublă.
22. [DAR] cimpoi, cimpoiesc, vb. IV (înv.) 1. a cânta din cimpoi. 2. a chiui, a striga, a spune (la horă, la joc) chiuituri și strigături.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL