1. [DEX '09] VORBĂREȚ, -EAȚĂ, vorbăreți, -e, adj. (Adesea substantivat) Căruia îi place să vorbească mult; guraliv, limbut, vorbareț, vorbar. ♦ Fig. Expresiv. – Vorbi + suf. -ăreț.
2. [MDA2] vorbareț, ~ă [At: NEGRUZZI, S. III, 59 / V: ~riț / Pl: ~i, ~e / E: vorbi + -areț] (Îrg) 1-2 smf, a Vorbăreț (1-2). 3-4 a (Fig) Expresiv (1, 3).
3. [MDA2] vorbăreț, ~eață a [At: GANE, N. ap. CADE / Pl: ~i, ~e / E: vorbi + -ăreț] 1-2 smf, a (Persoană) care vorbește mult Si: flecar, guraliv, gureș, limbut, palavragiu, (înv) limbareț, (îvr) vorovaci (1-2), (îrg) vorbareț (1-2), vorovitor (1-2), (reg) lehău, leorbău, stroncănitor, trăncălău, vorbar. 2-3 a (Fig) Expresiv (1, 3).
4. [DEXI] vorbareț, -ă adj. (înv., reg.) 1 Vorbăreț. P-atunci bărbierii erau... flecari, vorbăreți și ușori la gură (ISP.). 2 Fig. Care este expresiv, elocvent, grăitor. Unu-n brațele altuia, tremurînd ei se sărută, Numai ochiul e vorbăreț, iară limba lor e mută (EMIN.). • pl. -i, -e. /vorbi + -areț.
5. [DEXI] vorbăreț, -eață s.m., s.f, adj. 1 s.m., s.f, adj. (Persoană) căreia îi place să vorbească mult; guraliv, limbut, (înv., reg.) vorbăreț, (reg.) vorbar. Era vorbăreț din fire și-i plăcea și lui însuși cum povestește (REBR.). ◊ (subst.) Nici dinspre convoiul lung de călăreți și căruțe care-i urma pe vorbăreții din față nu se auzeau alte zgomote (BĂN.). 2 adj. Fig. Care este expresiv, elocvent. Atunci, cu gesturi mai vorbărețe decît vorba lui... ne-a povestit că semnalul acela însemna în oștire porunca stingerii tuturor focurilor (BRĂT.). • pl. -eți, -ețe. /vorbi + -ăreț.
6. [DEX '98] VORBĂREȚ, -EAȚĂ, vorbăreți, -e, adj. (Adesea substantivat) Căruia îi place să vorbească mult; guraliv, limbut, vorbar. ♦ Fig. Expresiv. – Vorbi + suf. -ăreț.
7. [DLRLC] VORBAREȚ, -Ă adj. v. vorbăreț.
8. [DLRLC] VORBARIȚ, -Ă adj. v. vorbăreț.
9. [DLRLC] VORBĂREȚ, -EAȚĂ, vorbăreți, -e, adj. (Și în forma vorbareț) Căruia îi place să vorbească mult; guraliv, gureș, limbut. Catrina era mărunțică; dar tot așa de vorbareță ca cucoana Maria. SADOVEANU, B. 204. Nevastă-mea, de unde părea vorbăreață, a devenit lividă. CAMIL PETRESCU, U. N. 163. Vorbăreață, veselă, avea de spus atîtea, încît Ana și mama ei tăcuseră de tot, ascultînd-o. BASSARABESCU, S. N. 140. Dumitru era... nu prea vorbăreț, dar glumeț. ȘEZ. IV 18. ♦ (Substantivat, rar) Persoană care vorbește în public; orator. În mijlocul acelei neliniști, vedeai; la fiecare moment, izbucnind cîte un nou vorbăreț. – Și din cei mai voinici – îndemnînd lumea să-și apere dreptul. BUJOR, S. 123. ♦ Fig. Expresiv. Unu-n brațele altuia, tremurînd ei se sărută, Numai ochiul e vorbăreț, iară limba lor e mută. EMINESCU, O. I 82. – Variante: vorbareț, -ă, vorbariț, -ă (BOLINTINEANU, O. 377, NEGRUZZI, S. III 59) adj.
10. [Șăineanu, ed. VI] vorbăreț a. 1. care vorbește mult; 2. fig. elocvent: numai ochiul e vorbăreț, iar limba lui e mută EM. ║ m. vorbă lungă, flecar.
11. [Scriban] vorbáreț, -ă (est) și vorbăréț, -eáță (vest) adj., pl. ețĭ, ețe (d. vorbă. Cp. cu hirbareț). Care nu e tăcut, căruĭa-ĭ place vorba: om vorbăreț. V. guraliv, limbut, flecar.
12. [DOOM 3] vorbăreț adj. m., pl. vorbăreți; f. vorbăreață, pl. vorbărețe
13. [DOOM 2] vorbăreț adj. m., pl. vorbăreți; f. vorbăreață, pl. vorbărețe
14. [IVO-III] vorbăreț, -reață.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL