1. [DEX '09] URMAȘ, -Ă, urmași, -e, s. m. și f. 1. Continuator al unei familii (considerat în raport cu cei din generațiile anterioare lui); descendent, odraslă. ♦ Moștenitor (de bunuri materiale). 2. Succesor într-o demnitate, într-o funcție. 3. Continuator al unei opere, al unei tradiții. – Urmă + suf. -aș.
2. [MDA2] urmaș, ~ă [At: BIBLIA (1688)2 I, 80/11 / Pl: ~i, ~e / E: urmă + -aș] 1 smf Continuator al unei familii (considerat în raport cu cei din generațiile anterioare lui și care moștenește bunuri, titluri etc.) Si: odraslă, progenitură, vlăstar. 2 smf Continuator al unui neam Si: coborâtor (3), descendent (2), (îrg) rămășiță, (înv) rod1, sămânță, (reg) mărădic, porodiță. 3 a (Reg; d. copii) Care este cel din urmă pe care îl poate avea o mamă (din cauza vârstei). 4 smf Înlocuitor, succesor într-o funcție (mai ales în scaunul domnesc). 5 smf Continuator al unei acțiuni, activități, opere, tradiții. 6 smf Persoană care a primit o moștenire spirituală. 7 smf (Îvr) Persoană care urmează (1) pe cineva Si: însoțitor. 8 smf (Îvr) Persoană care se ține de ceva cu perseverență, care urmărește ceva cu tot dinadinsul. 9 smp (Reg) Pereche de boi înjugată după înaintași Si: boi rotași. 10 sn (Reg) Rachiu de calitate inferioară, cu un procent redus de alcool, care se scurge din alambic la sfârșitul distilării.
3. [CADE] URMAȘ sm. 1 Cel ce se coboară, descinde din cineva: Voi sînteți ~ii Romei? Niște răi și niște fameni! I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni! (EMIN.); făcu o nuntă de se duse vestea peste tot pămîntul, și rămase de povestit la ~ii ~ilor (ISP.) ¶ 2 Odraslă, progenitură: ca mîne, poimîne, te-i trezi că ai îmbătrînit și nu-ți rămîne nici un ~ (CRG.) ¶ 3 Moștenitor al tronului: care va trece pruba mai bine, acela va fi și cel mai viteaz și mai în stare să-mi fie ginere și ~ în împărăție (SB.); murise și împăratul d’acolo și nici el n’avea ~i (ISP.) [urma].
4. [DLRLC] URMAȘ, -Ă, urmași, -e, s. m. și f. 1. Continuator al unei familii (considerat în raport cu cei din generațiile anterioare); moștenitor (al titlului, al averii). V. descendent. A luat cuvîntul ultimul urmaș al lui Pușkin, un tînăr pe care îl cunoscusem la Leningrad. STANCU, U.R.S.S. 171. Numai pe tine te am urmaș în toate bunurile mele. RETEGANUL, P. V 80. Ca mîne, poimîne te-i trezi că ai îmbătrînit și nu-ți rămîne nici un urmaș. CREANGĂ, P. 154. 2. Fig. Continuator al unei opere, al unei tradiții, persoană care a primit o moștenire spirituală. 3. Înlocuitor, succesor într-o demnitate (mai ales la scaunul domnesc). Romînii, subt urmașii lui Dragoș, petrecu o viață primitivă. NEGRUZZI, S. I 271.
5. [Șăineanu, ed. VI] urmaș m. cel ce urmează cuiva: 1. succesor; 2. descendent.
6. [Scriban] urmáș, -ă s. (d. urmă). Succesor: urmaș tatăluĭ săŭ, urmaș la tron. Descendent: elefantu e urmașu mamutuluĭ.
7. [DOOM 3] urmaș s. m., pl. urmași
8. [DOOM 2] urmaș s. m., pl. urmași
9. [MDO] urmaș, pl. urmași, f. urmașă, pl. urmașe
10. [Argou] urmașii lui Nicu Piele expr. bandă de hoți.
11. [DAS] URMAȘ. Subst. Urmaș, descendent, succesor, moștenitor, continuator, coborîtor; progenitură, odraslă, vlăstar (fig.), mlădiță (fig.), spiță; copii, nepoți, strănepoți. Moștenitorul tronului, prinț moștenitor, delfin. Elev, discipol, învățăcel (fam.), ucenic. Posteritate, generațiile viitoare, viitorime (înv.). Descendență, moștenire, filiație, genealogie, origine. Spița neamului; arbore genealogic. Adj. Descendent, coborîtor; moștenitor; succesoral. Vb. A fi urmașul (cuiva), a urma (pe cineva), a succeda, a veni după; a continua; a moșteni. A se trage din..., a coborî din..., a-și avea originea, a (se) coborî din..., a fi din os sfînt (din oase sfinte, din os de domn). V. copilărie, grade de rudenie, posterioritate, școală, viitor.
12. [CECC] Voi sînteți urmașii Romei? – Eminescu, Scrisoarea III – După ce glorifică vremile de care se-nvredniciră cronicarii și rapsozii, poetul deplînge că „veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și Irozii”. Tot ce e perfid și lacom, toți flecarii și iloții, toți se dau drept patrioți. „Voi sînteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni!/ I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni!” Eminescu se referă la politicienii care, reîntorși de la Paris unde și-au făcut studiile „prin lupanare și cafenele”, își închipuiau că pot să aducă țării mari înnoiri. Poetul compară vitejia de odinioară cu patriotismul de paradă al pretinșilor reformatori. Expresia e adresată satiric celor care se împăunează în vorbe cu trecutul glorios, dar nu-l confirmă de loc prin faptele lor. LIT.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL