1. [DEX '09] TREBUȘOARĂ, trebușoare, s. f. (Pop. și fam.) Diminutiv al lui treabă. – Treabă + suf. -ușoară.
2. [MDA2] trebușoară sf [At: NEGRUZZI, S. III, 118 / V: (pop) ~bș~ / Pl: ~re / E: treabă + -ușoară] (Pfm; șhp) 1-2 Afacere (de mici proporții). 3-4 Îndeletnicire (măruntă). 5-6 Lucru (ușor) Si: (reg) trebucă (1-2), trebuță (1-2).
3. [DLRLC] TREBUȘOARĂ, trebușoare, s. f. (Și în forma trebșoară) Diminutiv al lui treabă. 1. v. treabă (1). Omul, că-i numai om, și cîte trebșoare nu mai are. RETEGANUL, P. V. 17. 2. v. treabă (2). Ei, cucoane, am mîntuit trebușoara, zise Ipate. CREANGĂ, P. 159. 3. v. treabă (3). Amîna din zi în zi... această poznașă trebușoară și gingașă în multe privinți. CREANGĂ, P. 141. Trăiau cu dibăcie, făcîndu-și trebușoarele pe sub mînă. CONTEMPORANUL, IV 502. Vă roagă... să-i faceți o trebșoară. TEODORESCU, P. P. 131. – Variantă: trebșoară s. f.
4. [Scriban] trebușoáră f., pl. e (dim. d. treabă). Iron. Afacere nu prea onestă: demagogu știe să-șĭ facă trebușoarele!
5. [MDA2] trebșoară sf vz trebușoară
6. [DLRLC] TREBȘOARĂ s. f. v. trebușoară.
7. [DOOM 3] trebușoară (pop., fam.) s. f., g.-d. art. trebușoarei; pl. trebușoare
8. [DOOM 2] trebușoară (pop., fam.) s. f., g.-d. art. trebușoarei; pl. trebușoare
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL