1. [DEX '09] TEODICEE s. f. Parte a apologeticii având ca obiect demonstrarea faptului că existența răului, a nedreptății în lume nu infirmă bunătatea divină. [Pr.: te-o-di-ce-e] – Din fr. théodicée.
2. [MDA2] teodicee sf [At: BARCIANU / P: te-o~ / E: fr theodicée] 1 Doctrină filozofico-religioasă, care își propune să demonstreze că existența răului în lume nu infirmă bunătatea divină. 2 Teologie naturală.
3. [DEX '98] TEODICEE s. f. Doctrină filozofică-religioasă care încearcă să demonstreze că existența răului, a nedreptății în lume nu infirmă bunătatea divină. [Pr.: te-o-di-ce-e] – Din fr. théodicée.
4. [DLRLC] TEODICEE s. f. Doctrină mistică, care încearcă să justifice contrazicerea între existența răului și a nedreptății în lume și ideea bunătății și a atotputerniciei atribuite de religie lui dumnezeu.
5. [DN] TEODICEE s.f. Doctrină filozofică-religioasă conform căreia lumea este opera perfectă a divinității, răul avînd altă origine. ♦ Teologie naturală. [Pron. te-o-... ce-e, pl. invar. / < fr. théodicée, it. teodiceea, cf. gr. theos – zeu, dike – justiție].
6. [MDN '00] TEODICEE s. f. 1. parte a metafizicii care tratează despre divinitate, despre existența și atributele sale. 2. teologie naturală având ca obiect problema cunoașterii lui Dumnezeu și a providenței divine în termenii rațiunii. 3. doctrină filozofico-religioasă, inițiată de Leibniz, potrivit căreia existența răului în lume nu infirmă bunătatea divină. (< fr. théodicée)
7. [Șăineanu, ed. VI] teodicee f. partea filozofiei ce tratează despre existența și atributele divinității: Teodicea lui Leibniz.
8. [Scriban] *teodicée saŭ -eĭe f., pl. eĭ (cuv. format de Leibniz [1710], d. vg. theós, Dumnezeŭ, și dike, judecată). Doctrina dreptățiĭ dumnezeĭeștĭ. Partea metafiziciĭ relativă la existența și atributele luĭ Dumnezeŭ. Carte care tratează despre asemenea lucrurĭ.
9. [DOOM 3] teodicee (desp. te-o-) s. f., art. teodiceea, g.-d. teodicee, art. teodiceei
10. [DOOM 2] teodicee (te-o-) s. f., art. teodiceea, g.-d. teodicee, art. teodiceei
11. [D.Religios] teodicee s. f. 1. Doctrină filozofică-religioasă, inițiată de Leibniz în lucrarea sa Teodiceea (apărută în 1710), care își propune să demonstreze că existența răului în lume nu contrazice bunătatea divină. 2. Parte a metafizicii care tratează despre Dumnezeu și despre existența și atribuțiile Sale. – Din fr. théodicée.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL