1. [DEX '09] STRICĂTOR, -OARE, stricători, -oare, adj. 1. Care provoacă sau poate să provoace stricăciuni; dăunător, vătămător, păgubitor. 2. Care corupe, pervertește. – Strica + suf. -ător.
2. [MDA2] stricător, ~oare [At: CORESI, EV. 485 / Pl: ~i, ~oare / E: strica + -tor] 1 a Care provoacă sau poate să provoace stricăciuni. 2 a (Înv; d. oameni) Risipitor. 3 a (Asr) Dăunător (1). 4 a (Înv) Corupător (4). 5-6 smf, a (Urmat de determinări) (Persoană) care schimbă în rău aspectul sau natura unui lucru, unei stări etc. 7 a (Înv) Care deformează. 8 smf (Pop; în superstiții) Ființă care pricinuiește rău cuiva prin descântece sau vrăji. 9 sf (Mun) Șorț uzat. 10 sf (Olt) Țesătură de lână în patru ițe.
3. [DLRLC] STRICĂTOR, -OARE, stricători, -oare, adj. 1. Care provoacă sau este capabil să provoace stricăciuni; vătămător, dăunător, păgubitor. Numai zidul de afară... și biserica din mijlocul curții au înfruntat puterea stricătoare a vremii. VLAHUȚĂ, R. P. 88. Îmbla ș-alte jivini stricătoare Ce întuneric iubind fug de soare. BUDAI-DELEANU, Ț. 215. ◊ (Substantivat, învechit, în expr.) Stricător de țară = cel care uneltește împotriva propriei sale țări. [Mihai] puse de tăie pe trădătorii Dumitru, Chissar și cu fiul său, ca niște vicleni de domnie și stricători de țară. BĂLCESCU, O. II 162. 2. Care deformează, corupe, pervertește. Pentru un negustor... un artist e un trîndav, un parazit, iar literatura o distracție stricătoare de moravuri. GHEREA, ST. CR. III 23. ◊ (Substantivat) [Alecsandri] a ridiculizat... pe stricătorii de limbă. IBRĂILEANU, SP. CR. 138.
4. [Șăineanu, ed. VI] stricător a. care strică.
5. [Scriban] stricătór, oáre adj. Stricăcĭos: stricător sănătățiĭ. Care strică lucrurile, care face pagube; copil, cîne stricător.
6. [DOOM 3] stricător adj. m., pl. stricători; f. sg. și pl. stricătoare
7. [DOOM 2] stricător adj. m., pl. stricători; f. sg. și pl. stricătoare
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL