1. [DEX '09] SPICUL, spicule, s. n. (Bot.; astăzi rar) Spiculeț (2). [Acc. și: spicul. – Pl. și: (m.) spiculi] – Din lat. spiculum, fr. spicule.
2. [MDA2] spicul sn [At: NEGULICI / V: (rar) ~ă sf, (îvr) ~ur / A și: ~cul / Pl: ~e, ~i sm / E: lat spiculum, fr spicule] 1 (Înv) Lance. 2 (Bot; asr) Spiculeț (3). 3 (Glg) Corpuscul mic de calcar sau de siliciu în formă de bastonaș, existent în țesuturile unor protozoare.
3. [DN] SPICUL s.m. 1. Spicușor, spiculeț. 2. Corpuscul silicios sau calcaros care intră în componența scheletului spongierilor. [< fr. spicule, cf. lat. spiculum – ac].
4. [MDN '00] SPICUL s. m. 1. spicușor, spiculeț. 2. os mic în formă de spic; fragment de os. 3. corpuscul silicios sau calcaros care intră în componența scheletului spongierilor. (< fr. spicule)
5. [DEX '09] SPIC, spice, s. n. 1. Inflorescență caracteristică plantelor graminee, alcătuită din mai multe flori mici cu peduncul scurt, dispuse pe o axă centrală lungă. ◊ Expr. A da în spic sau a-i da spicul, a face spic = (despre plante) a se apropia de maturitate, a ajunge în faza de dezvoltare în care apare spicul (1); a înspica. 2. Stilizare decorativă în formă de spic (1), frecventă în arta populară pe cusături, țesături etc. 3. Vârful firelor de păr, mai lungi (și de altă culoare) din blana unor animale. 4. (În sintagma) Spic de zăpadă (sau, rar, de ploaie) = fulgi mari de zăpadă amestecați cu stropi de ploaie, care cad pe pământ. 5. (Pop.) Vârf de munte; pisc. ♦ Partea cea mai înaltă a acoperișului casei. [Pl. și: spicuri] – Lat. spicum.
6. [MDA2] spic [At: CORESI, TETR. 24 / V: (reg) ~or, șp~, știc, știc, (îvr) ~ă sf / Pl: ~ice, (îrg) ~uri, ~ici sm / E: ml spicum] 1 sn Inflorescență specifică gramineelor, alcătuită dintr-un ax principal lung, pe care se află flori sesile sau scurt pedunculate, care produc boabe. 2 sn (Reg; d. graminee; șîf în ~uri; îla) În ~ Care are spic (1). 3 sn (Reg; pex; d. graminee; îal) Aflat în plină dezvoltare Si: înspicat. 4 sn (Reg; îal) Care are formă de spic (1). 5 sn (D. graminee; îlv) A da (în) ~, a face (ori a-i da, a-și da, a scoate, reg, a ieși, a slobozi, a țipa) ~(ul) A înspica. 6 a (Rar) De culoare galbenă, ca a spicului (1) de grâu copt. 7 snp (Reg) Gunoaie care cad la vânturarea grâului. 8 sn (Pan) Fascicul de raze. 9 sn Stilizare decorativă în formă de spic (1) frecventă în arta populară pe cusături, țesături etc. 10 sn (Pgn) Tip de inflorescență în care florile sunt dispuse de-a lungul unui ax mai mult sau mai puțin alungit. 11 sn (Bot; reg; îc) ~ul ierbii Brei (Mercurialis perennis). 12 sn (Bot; îc) ~ice-de-mături (Sorghum technicum). 13 sn (Bot; îc) ~ul-vieții Gladiolă (Gladiolus gandavensis). 14 sn (Bot; rar) Levănțică (Lavandula angustifolia). 15 sn (Mun; Trs; prc) Spiculeț (3). 16 sn (Pop; pan) Vârf de copac. 17 sn (Pop) Pisc2 (1). 18 sn (Pop) Culme la acoperișul casei. 19 sn (Rar) Vârf ascuțit la unele arme albe. 20 sn (Pop) Vârful de altă culoare al firelor de lână, de păr, de obicei mai lungi, din blana unor animale. 21 sn (D. firul de lână sau de păr din blana unor animale, sau, pex, d. blană; îla) Cu ~ Înspicat. 22 sn (Reg) Șfichi2. 23 sn (Reg; îs) ~ul nopții Miezul nopții. 24 sn (Pop; adesea determinat prin „de zăpadă”, „de ploaie”) Fulgi rari de zăpadă amestecați cu stropi rari de ploaie. 25 sn (Pop; pex) Lapoviță. 26 sn (Pop; pex) Început de ninsoare. 27 sn Asprime (a gerului, a vântului etc.). 28 sn (Ast; înv; art.) Spica1. 29 sn (Reg; îcs) De-a ~u De-a nasturii.
7. [MDA2] spică sf vz spic
8. [MDA2] spicor s vz spic
9. [MDA2] spiculă2 sf vz spicul
10. [MDA2] spicur sn vz spicul
11. [MDA2] șpic s [At: ANON. CAR. / V: (înv) sp~ / Pl: ? / E: ger Spik] (Bot; Ban; Trs; gmî) Levănțică (Lavandula vera).
12. [MDA2] tic5 sn vz spic
13. [DLRLC] SPIC, spice, s. n. 1. Tip de inflorescență (caracteristică cerealelor) alcătuită din mai multe flori mici, cu peduncul scurt, dispuse pe o axă centrală. Părul ei bălai ca spicu-i. EFTIMIU, Î. 106. Părul rotunjit pe spate și galben ca spicul copt. DELAVRANCEA, O. II 65. Privirile de farmec bete Mi le-am întors cătră pămînt, Iar spicele jucau în vînt. COȘBUC, P. I 176. ◊ Expr. A (-i) da (unei semănături) spicul sau (despre semănături) a da în spic, a face spic = a ajunge în faza de dezvoltare în care apare spicul; a înspica. Grîul a dat în spic. ▭ A-nverzit, a crescut, i-a dat spicul ca vrabia și s-a ales cu trei chile la pogon. DELAVRANCEA, O. II 318. 2. Desen decorativ în formă de spic (1) (frecvent în arta populară pe cusături, țesături, încrestături în lemn, ouă încondeiate etc.). 3. Vîrful firelor de păr mai lungi (și de culoare mai deschisă) aflate în blana unor animale. Bine-ar fi s-o mai pîrlești [coada], Ca să-i faci mai negru spicul. CONTEMPORANUL, I 688. 4. (În expr.) Spic de zăpadă (mai rar de ploaie) = (cu sens colectiv) fulgi rari de zăpadă amestecați cu stropi de ploaie. Suna vîntul în păstăile celor doi salcîmi desfrunziți ai morii și stropea spic de zăpadă. SADOVEANU, M. C. 158. Vremea s-a zburlit pretimpuriu, cu spic de zăpadă în ploaie. C. PETRESCU, R. DR. 47. Fețișoara lui, Spuma laptelui... Neajunsă de soare, De fulg de ninsoare Și de spic de ploaie. TEODORESCU, P. P. 92. 5. Vîrf de munte, pisc. Să mă sui pe munți de piatră, Să-mi văz mamă, să-mi văz tată, Sus pe spicu de Carpați, Să mă uit la ai mei frați. POP. ♦ Partea cea mai înaltă a acoperișului casei. 6. Numele popular al unei stele foarte luminoase din constelația fecioarei. – Pl. și: spicuri (GALACTION, O. I 147).
14. [Șăineanu, ed. VI] spic n. capătul superior al paiului grânelor ce conține grăunțe: orzul a dat spic; ca spicul grâului, bălan: mustăcioara lui spicul grâului POP. [Lat. SPICUM].
15. [Scriban] spic n., pl. e (lat. spicum și spica, spic; it. spiga [spigo nume de plantă], pv. espic, espiga, fr. épi, sp. pg. espiga). Vîrfu paiuluĭ saŭ cotoruluĭ care conține grăuntele la graminee (la popușoĭ numaĭ florile): grîu a dat spic, spicu greu se apleacă. Ca spicu grîuluĭ, bălan.
16. [DOOM 3] spic s. n., pl. spice
17. [DOOM 2] spic s. n., pl. spice
18. [DER] spic (-ce), s. n. – 1. Inflorescență a plantelor graminee. – 2. Vîrf, pisc, parte înaltă. – Mr. schic, megl. spic. Lat. spῑcum (Pușcariu 1617; REW 8148), cf. it. spigo, prov. espic, fr. épi, sp. espiga. – Der. spicui, vb. (a face spice; a aduna spice; a extrage, a culege); spicuitor, s. m. (persoană care spicuiește); înspica, vb. refl. (a da în spic; a crește plantele; a-i da mustața; a i se face părul măciucă).
19. [DTM] spic de grâu v. mânioasa.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL