1. [DEX '09] SERVITUTE, servituți, s. f. 1. (În Evul Mediu) Stare de dependență, de aservire față de stăpânul feudal; robie, servitudine. ♦ Obligație, constrângere. 2. (Jur.) Sarcină care grevează un imobil, denumit fond aservit, în favoarea altuia, denumit fond dominant, și care ia naștere prin voința proprietarilor celor două fonduri. – Din lat. servitus, -utis.
2. [MDA2] servitute sf [At: MAG. IST. I, 78/8 / Pl: ~uți / E: lat servitus, -utis] 1 Stare de dependență față de stăpânul feudal, care greva asupra persoanei celui dependent Si: aservire, (pex) robie (1), sclavie, subjugare, înrobire, (rar) servitudine (1). 2 Obligație a țăranului dependent față de stăpânul feudal Si: îndatorire, constrângere. 3 (Pgn) Obligație. 4 (Jur) Sarcină care grevează un bun imobiliar (casă, teren etc.) denumit fond aservit, în favoarea altuia, denumit fond dominant și care ia naștere prin voința proprietarilor celor două fonduri Si: (înv) servitudine (2). 5 (Liv) Dependență a gândirii sau sentimentelor imitatorilor față de un model.
3. [DEX '98] SERVITUTE, servituți, s. f. 1. (În evul mediu) Stare de dependență, de aservire; robie, servitudine. ♦ Obligație, constrângere. 2. (Jur.) Sarcină care grevează asupra unui bun imobiliar, izvorând din situația naturală a bunului sau dintr-o convenție, care are ca scop să servească utilitatea publică sau particulară. – Din lat. servitus, -utis.
4. [DLRLC] SERVITUTE, servituți, s. f. 1. Stare de dependență, de aservire; robie. ♦ Obligație, constrîngere. Era o funcțiune liberă de servituțile biroului. GALACTION, O. I 27. 2. (Jur.) Sarcină care grevează asupra unui bun imobiliar (izvorînd din situația naturală a bunului sau dintr-o convenție) și care se instituie fiind de utilitate publică sau particulară.
5. [DN] SERVITUTE s.f. 1. Stare de dependență, de servire; servitudine; robie. ♦ Obligație, constrîngere. 2. (Jur.) Sarcină care grevează asupra unui bun imobiliar, izvorînd din situația naturală a bunului sau dintr-o convenție, care are ca scop să servească utilitatea publică sau particulară. [< lat. servitus].
6. [MDN '00] SERVITUTE s. f. 1. stare de dependență, de supunere; servitudine. ◊ obligație, constrângere. 2. (jur.) sarcină care grevează asupra unui bun imobiliar, izvorând din situația naturală a bunului sau dintr-o convenție. (< lat. servitus)
7. [Șăineanu, ed. VI] servitute f. 1. starea de serv; 2. dependență, supunere: vieața e o servitute perpetuă; 3. Jur. obligațiuni impuse proprietarului unui imobil, câmp sau casă, ca: scurgerea apei, dreptul de trecere, etc.
8. [Scriban] *servitúte f. (lat. sérvitus, -útis). Starea de serv (rob saŭ șerb), robie: Spartaniĭ îĭ reduseră în servitute pe Mesenienĭ. Fig. Dependentă, supunere: vĭața e o servitute perpetuă. Jur. Obligațiune impusă uneĭ proprietățĭ față de alta, precum: dreptu de trecere (servitute juridică) saŭ nevoĭa de a primĭ apele care se scurg de la una de maĭ sus (servitute naturală): – Rar servitúdine (lat. servitúdo, -údinis).
9. [MDA2] șerbitute sf vz servitute
10. [DOOM 3] servitute s. f., g.-d. art. servituții; pl. servituți
11. [DOOM 2] servitute s. f., g.-d. art. servituții; pl. servituți
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL