1. [DEX '09] SECUI, secui, s. m. Persoană care face parte dintr-o populație maghiarizată, rezultată din amestecul unor populații turcice. – Din magh. székely.
2. [MDA2] secui2 vt [At: DENSUȘIANU, Ț. H. 282 / V: (reg) săc~ / Pzi: ~esc / E: sec + ui] 1 (Sil; c. i. arbori sau trunchiul lor) A tăia și a înlătura un inel din scoarță pentru a împiedica circulația sevei de la coroană la rădăcină și pentru a provoca astfel uscarea lentă, pe verticală, a arborelui Si: a inela, (reg) a certi, a ciungi, a plesura. 2 (Pgn; c. i. plante) A face să se usuce. 3 (Reg; c. i. oameni; îf săcui) A spinteca (3). 4 (Îvr) A prăda.
3. [MDA2] secui1 [At: CORESI, EV. 1 / V: (îvp) săc~ / Pl: ~ / E: mg székely] 1-2 sm, a (Bărbat) care face parte din populația rezultată din amestecul unor populații de limbă turcică atașate triburilor maghiare și așezată în estul Transilvaniei în sec. XII și XIII. 3 smp Populație formată din secui1 și secuience. 4 sma (Reg) Crivăț (2).
4. [DEX '98] SECUI, secui, s. m. Persoană care face parte dintr-o populație de limbă turcică asimilată de triburile maghiare pe care le-a însoțit în migrațiunea lor spre Europa și care s-a așezat alături de populația românească în partea de sud-est a Transilvaniei. – Din magh. székely.
5. [DLRLC] SECUI, secui, s. m. Persoană care face parte dintr-o populație maghiară, locuind în partea de răsărit a Transilvaniei (Regiunea Autonomă Maghiară). (Cu pronunțare regională) Deosebit de aceasta ei erau foarte puțini și săcuii mai mult de opt sute. BĂLCESCU, O. II 255.
6. [Scriban] secúĭ, -ĭe s. (ung. Székely, d. szék, scaun, sediŭ, rezidentă. Teritoriu lor era împărțit odinioară în 5 ținuturĭ, ĭar azĭ în 2 județe). Ungur din răsăritu Ardealuluĭ, pe lîngă Trotuș (Secuiĭ aŭ fost așezațĭ aicĭ de Vladislav cel Sfînt [1080] ca grănicerĭ p. paza Ardealuluĭ)
7. [MDA2] săcui3 v vz secui2
8. [MDA2] săcui1[1] sm vz secui1
9. [Șăineanu, ed. VI] Săcui pl. sau Székely, neam de Unguri cari locuesc în părțile răsăritene ale Ardealului, pe lângă Trotoș, Siret și Prut. Regele Ladislau cel Sfânt îi așeză pe la 1080 ca grăniceri pentru paza Transilvaniei. [Ung. SZEK, ținut, țara Săcuilor fiind od. împărțită în cinci ținuturi, azi în două județe]. V. Pretoriul Săcuilor și Târgul Săcuilor.
10. [DOOM 3] secui s. m., pl. secui, art. secuii
11. [DOOM 2] secui s. m., pl. secui, art. secuii
12. [MDO] secui
13. [DER] secui (-i), s. m. – Locuitor din SE Trans., de limbă maghiară și de origine necunoscută. – Var. săcui. Mag. székely. – Der. secuiesc, adj. (de secui); secuime, s. f. (comunitate de secui).
14. [DE] SECÚI (cf. magh. székely, germ. Szekler) s. m. Persoană aparținând unei populații rezultate, probabil, din amestecul unor populații turcice, ulterior maghiarizată. Migrând dinspre E, s. s-au alăturat ungurilor în campania de cucerire a C. Panonice (895-896); participând și la cuceririle regilor arpadieni în răsărit, s. s-au așezat, alături de populația românească, în Bihor, apoi pe valea Târnavelor, iar la începutul sec. 13 în marginea estică a Transilvaniei.
15. [Onomastic] SECUI etnic. 1. -u. 2. Secuia, Gl. (Met 48) și s.; Săcuia b. (Sur IV). 3. Săcuițul, St. (Dm); -escului munții. 4. Săcuian, ciașnic (Sur IV). 5. Din magh. szekély „secui”: Sechil, Sim. (16 A IV 140); Seachil pîrcălab (16 A II 166); – boier 1562 (G Neamț 4); Moise Secheli, general ungur, la 1600.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL