1. [DEX '09] RONȚĂI, ronțăi, vb. IV. Tranz. A mânca sfărâmând între dinți puțin câte puțin dintr-un aliment tare, crocant, producând un zgomot caracteristic. ♦ A roade cu dinții un obiect. – Ronț + suf. -ăi.
2. [MDA2] ronțăi vt [At: POLIZU, HEM. 2 210 / V: ~ăni, ~țâi / Pzi: ronțăi, ~esc / E: ronț + -ăi] 1 A mânca dintr-un aliment tare, sfărâmând între dinți puțin câte puțin și producând un zgomot ușor, caracteristic Si: (reg) a rompăi. 2 A roade cu dinții fară a mânca. 3 A scârțâi.
3. [DLRLC] RONȚĂI, ronțăi și ronțăiesc, vb. IV. Tranz. A mînca, sfărîmînd între dinți puțin cîte puțin dintr-un aliment tare și făcînd să se audă un zgomot ușor, caracteristic. Caii ronțăiau cu mulțămire orzul, vîrîndu-și adinc boturile în trăistile aninate pe după urechile lor. SADOVEANU, B. 171. Luă și ea un baston [de ciocolată] pe care începu să-l ronțăiască. CĂLINESCU, E. O. I 39. Veverițele șugubețe, cu coada vîlvoi... sar zglobii pe crăcile copacilor, ronțăind alune, ghindă și scorușe. ODOBESCU, S. III 185. ◊ Absol. În colțul casei cîțiva șoareci începură a ronțăi. DUNĂREANU, CH. 10. Murgul nechează încet și prinde a ronțăi, în vreme ce moșneagul îl mîngîie. PĂUN-PINCIO, P. 100. ♦ A roade cu dinții, fără a mînca. Meșterul Lupu lăsase ochii în pămînt și ronțăia vîrful creionului. GALAN, Z. R. 21. ♦ Fig. (Neobișnuit, despre gînduri, stări sufletești) A roade, a chinui. [Acarul] era un om cu fața cenușie, secată de grija și de mîhnirea care-l ronțăia pe dinăuntru ca un șoarece harnic cu dinții înveninați. DUMITRIU, N. 11.
4. [Șăineanu, ed. VI] ronțăì v. a roade mâncând încet. [V. ronț].
5. [MDA2] romțăi v vz ronțăi
6. [MDA2] ronțăni v vz ronțăi
7. [DOOM 3] ronțăi (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. ronțăi, 3 ronțăie, imperf. 1 ronțăiam; conj. prez. 1 și 2 sg. să ronțăi, 3 să ronțăie
8. [DOOM 2] ronțăi (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. ronțăi, 3 ronțăie; conj. prez. 3 să ronțăie
9. [MDO] ronțăi (ind. prez. 1 sg. ronțăi, 3 sg. și pl. ronțăie)
10. [IVO-III] ronțăiu, -țăe 3, -țăiam 1 imp.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL